VisUrat.ro, cel mai premiat blog din Romania » De la Stanciu din Tirol

Propunere de protest!

VisUrat — Sun, 26 Apr 2009 22:25:07 +0000

Sunt de două săptămâni în România dar asta nu mă scuză pentru că nu am mai scris de mult pe blog! Îmi cer iertare, dar vreau să redebutez printr-o propunere de protest!
Iată despre ce este vorba:
Acum două zile, am cumpărat un foetaj cu şuncă şi caşcaval din Deva, de la patiseria de la Opera. Costa 1,8 lei. Am scos două hârtii de un leu, le-a dat şi, evident, nu am primit restul: “Nu avem mărunt!”
La doi metri de ghişeul cu bunătăţi la preţuri greu de dat restul, îmi cumpăr de la chioşcul de ziare “Can-Can” şi “Click”. Preţul? 1,2 lei! Scot din portmoneu o bancnotă de 1 leu şi mă caut de 20 de bani. Nu îi aveam. Îi spun femeii de la ziare:
- Nu vreţi să luaţi cei 20 de bani de la colega de peste drum, pentru că nu a avut rest şi poate va avea mai târziu?
- Băi, tu îţi baţi joc de mine?
- Păi nu am decât de 100 de lei peste acest leu!
- Îţi dau eu rest!
Şi aşa am schimbat 100 de lei pentru cei 20 de bani pe care vânzătoarea de la patiserie nu a avut să mi-i dea rest!
Trăiesc în Austria de un an şi nu mi s-a întâmplat niciodată să aud că “nu am mărunt”! Drept pentru care am luat o decizie majoră! Nu mai accept acest tratament de la nici un vânzător din România! De alaltăieri am cumpărat trei pachete de Marlboro la preţul de 7,2 lei. Am plătit cu 10 lei sau cu 8 lei. Şi am aşteptat restul la ban! Când am primit gumă în loc de rest am spus că nu o vreau!
- Dar nu am mărunt!
- Asta nu e problema mea, îmi vreau restul!
- Băi, calicule, ce vrei să fac?
- Nu mă interesează, vreau restul!
- Şi, ce faci?
- Chem poliţia daca nu vrei să îmi dai restul!
- Pentru 20 de bani?
- Da! E infracţiune penală, conform codului penal!
- Ia mă, un leu, şi du-te!
- Nu, vreau cei 20 de bani ai mei!
A funcţionat de fiecare dată! Când aud de poliţie, indiferent că îi scot din portmoneul propriu sau din fund, banii au apărut!
Vă propun, pentru că ştiu că aţi trecut prin asta, să adoptaţi această tactică! Să protestăm pentru faptul că sunem luaţi de proşti când vrem 20-30 de bani rest, dar trebuie să schimbămsute de lei dacă nu avem 10 bani!
Dacă vreţi mai multe despre mizeriile din România citiţi aici!

Cine vrea s-o ia pe Mihaela Rădulescu?

VisUrat — Sun, 15 Mar 2009 21:45:10 +0000

Ho, staţi, nu aşa cum credeţi! Cine vrea să o ia în gazdă? Am văzut-o astăzi pe Antena 1 (da, am dat o groază de bani să am televiziunile româneşti în Austria!) şi mi s-a făcut milă! Biata femeie, cum a renunţat ea la banii soţului, chiar “dacă legea din România îmi dădea jumătate din averea soţului”, cum a refuzat ea 30 de miloane de dolari şi nu are acum unde să stea! Poate i se face milă cuiva de ea, săraca. Şi o ia în gazdă, cu tot cu ~~puştanul~~ vedeta tv cu care şi-o pune şi pentru care şi-a lăsat soţul! Biata muritoare de foame, a primit locuri unde să stea, case, de la prieteni, dar ea vrea să îi ofere un cămin copilului ei, pe care nu îl poate tot muta! Şi, acum nu are bani de o casă!
Ce ziceţi, poate se găseşte vreun suflet milos de căminist prin Regie să o ia în gazdă, să nu fie nici prea departe de locul de muncă! ~~Realizatorul tv~~ Puştanul se descurcă cum poate! Draga de ea, avea o urmă de lacrimă în colţul ochiului când povestea drama prin care trece. Vouă chiar nu vă e milă?
Din acelaşi ciclu, altceva aici.

Kleiner arogantischer schwein

VisUrat — Mon, 09 Mar 2009 21:46:14 +0000

Cuvintele din titlu înseamnă “micul porcuşor arogant” şi el este echivalentul slovac al porcuşorului isteric din România, tradus în nemţeşte. Cred că ştie toată lumea bancurile cu porcuşorul isteric sau agresiv. De ce scriu despre el? Pentru că duminică seara, stând la un pahar de şampanie cu Robert, un prieten din Slovacia, am început să spunem bancuri. În germană, evident. El îmi spune bancul cu ciobanul (în slovacă se numeşte baci, la fel ca şi în Ardeal) care vede cum o femeie face autostopul. Opreşte un Trabant, şoferul deschide geamul de la uşa din dreapta, femeia bagă capul şi întreabă dacă o poate ajuta să ajungă în oraş, şoferul închide geamul prinzând capul femeii, care rămâne blocată, se dă jos din maşină şi i-o trage femeii pe la spate. Ciobanul exclamă: bani de maşină nu am, dar o uşă de aia cu geam tot îmi cumpăr!
Şi începe lupta româno-slovacă în bancuri. La un moment dat mă întreabă dacă am auzit de “micul porcuşor arogant”. Moment în care eu aproape mă tăvălesc pe jos de râs, fiindu-mi foarte bine cunoscut porcuşorul agresiv sau isteric din România, dar necunoscând şi epitetul de arogant pentru acesta. Şi începe seria bancurilor. Le ştiam amândoi, cam pe toate, el nu îl ştia doar pe cel cu porcuşorul în compartimentul de tren, femeia care îl roagă să închidă geamul că e tare frig afară, porcuşorul trânteşte geamul şi întreabă: “No, acum e mai cald afară?” Ca să îşi ia revanşa, mă uimeşte şi el cu un banc, tot cu animale: cică iepuraşul, mergând prin pădure, cade într-o groapă foarte adâncă. Văzând că nu mai poate ieşi afară se resemnează că va muri acolo. După puţin timp, cade în groapă vulpea. Văzând cât e de mare groapa se resemnează că va mânca iepuraşul şi apoi va aştepta să moară. Cade şi lupul, care văzând situaţia zice că va mânca iepuraşul, că va fute vulpea, apoi o va mănca şi apoi va aştepta să moară. Cade şi ursul şi decide: mănânc iepuraşul, fut vulpea, mănânc lupul, mai fut o dată vulpea, o mănânc şi pe ea şi, apoi aştept să văd cine mai cade în groapă!
Aşa că, pe lângă faptul că am golit două sticle de şampanie şi vreo două kile de vin am demonstrat unitatea în diversitate culturală a Românie şi Slovaciei în limba lui Goethe sub umbrela UE. Cum următoarea sesiune de bancuri şi, de data asta, bere şi schnaps e miercuri, am nevoie urgentă de bancuri bune!
PS Chiar fără nicio legătură cu cele de mai sus, cine vrea poate citi nişte consideraţii politice care vor oripila susţinătorii lui Băsescu aici.

Doar atât? – episodul X

VisUrat — Sun, 08 Mar 2009 11:45:23 +0000

Salma stătea încremenită pe scaunul înalt de bar, eu, lângă ea simțeam mirosul de ulei al țevii de la pușcă, care se afla la mai puțin de un centimetru de fața mea.
- Staţi pe loc, s-a auzit o voce.
În pragul uşii, poliţistul cu Claudia. Pistolul omului în uniformă era îndreptat spre barman.
- Lasă puşca jos!
- Numai dacă îmi primesc banii, a replicat barmanul.
- Îţi dăm noi banii, stai calm, am auzit-o pe Claudia.
Ţeava puştii s-a depărtat de mine dar a rămas aţintită asupra capului meu până poliţistul a numărat cei 5 dolari. Ca prin miracol, barmanul a devenit din nou foarte prietenos. Le-a turnat câte o băutură poliţistului şi Claudiei. Am aflat că pe şosea apăruse un camion rusesc, folosit de cubanezi în cooperativele de prelucrare a trestiei de zahăr. Şoferul avea câteva bidoane de apă potabilă pe care le ducea la muncitorii de pe malul unei lagune. Aşa că problema s-a rezolvat şi ei au plecat să ne caute. Cum cola şi sucul se încălziseră, au văzut barul şi au oprit să bea ceva rece.
În scurtă vreme eram din nou în maşină. Poliţistul, deosebit de vanitos, îmi repeta din cinci în cinci minute cum mi-a salvat viaţa. Până nu i-am promis că îl voi recompensa, nu a contenit cu lauda de sine.
În Havana am ajuns după prânz. Ne-am lăsat duşi de poliţist la un hotel care spunea el că e sigur, ne-am cazat, de data asta eu cu Salma într-o cameră şi Claudia, singură, în alta. Am înţeles că aşa avea ea convenţia cu căpitanul, cu care urma să mai petreacă o noapte.
- Şi asta, numai pentru tine! Sper să îţi dai seama că dacă rămâneam în resort, mi-ar fi fost mult mai uşor, mi-a reproşat, mai în glumă, mai în serios, Claudia.
Eram într-o situaţie destul de ciudată, fără prea mulţi bani în buzunar, cu un cont golit, cu datorii imense la Claudia, cu o puştoaică pe cap, probabil urmărit general, cu un om pe conştiinţă, într-o ţară comunistă, prieten cu poliţişti corupţi, într-un hotel mizerabil în comparaţie cu cele cinci stele de la locul crimei. Deci, nu prea aveam motive să fiu bucuros.
Am plecat cu Salma să colindăm străzile înguste şi prăfuite ale Havanei. La tot pasul eram îmbiaţi cu tot felul de suveniruri, de la trabucuri la fetiţe aproape de vârsta şcolii primare. De câteva ori mi s-au oferit 100, chiar şi două sute de dolari în schimbul Salmei. De câte ori vreun negricios propunea aşa ceva, Salma mă apuca strâns de mână şi îşi lipea capul de braţul meu.
După ce ne-am săturat de colindat, am intrat într-o „locantă”, şi ne-am aşezat la masă. Am cumpărat un trabuc şi două beri.
- Mulţumesc că nu m-ai vândut, am auzit-o pe Salma.
- Cum credeai că pot face aşa ceva?
- Aici, în ţara asta e posibil orice. Oricum, 200 de dolari se dau rar pe o femeie. La 3-4
dolari partida, dura ceva până îşi recupera omul banii.
- Aştept să ajungem în Europa şi văd acolo cât iau pe tine, i-am spus râzând. A priceput gluma din prima şi a râs larg, dezvelindu-şi dantura perfectă. De mână, precum doi îndrăgostiţi, pentru a curma elanul mercantil al altora, am ajuns la hotel. Am mâncat în grabă în restaurant şi am urcat în camera noastră cu o sticlă de vin roşu în mână. Ce a urmat a întrecut orice imaginaţie. Într-un târziu, ne-am aprins câte o ţigară şi fumam în tăcere. Din camera Claudiei răzbăteau zgomote înfundate, semn că în cameră se afla şi căpitanul.
- De ce prima dată ai fost mai rezervată?
- Atunci am făcut-o pentru că trebuia, pentru că aşa mi-a spus Claudia. Acum a fost din plăcere.
- Auzi, ce ţi-a mai spus Claudia?
- Că eşti foarte bogat, dealtfel nu aveai cum să te afli în acel resort dacă nu erai foarte bogat, că faci dragoste bine şi că dacă stau prin preajma ta o să îmi fie bine!
- Aha, şi tu o asculţi cuminte, nu?
- Acum e altceva, acum e şi plăcerea mea la mijloc.
Un gând ciudat mi s-a strecurat în inimă, dar l-am alungat rapid. Am adormit cu Salma în braţe, cu părul ei bogat gâdilându-mi, din când în când obrazul. Spre dimineaţa aveam braţul complet amorţit şi am împins-o uşor. Somnoroasă, s-a întors cu spatele la mine, dezvelindu-şi din nou curbele perfecte ale trupului bronzat. Era atât de frumoasă…
- Porumbeii, gata distracţia, trezirea că avem vapor în două ore. E mai sigur cu vaporul decât cu avionul. Avem actele şi biletele, gata, am scăpat!
Claudia stătea radioasă, proaspătă şi frumoasă, pe jumătate dezbrăcată, în pragul uşii. Şi ea era foarte frumoasă, însă tipul celălalt de frumuseţe, de tânără vampă, prospătură fatală. Salma era chiar frumuseţea de puştoaică nevinovată, pură! Pură la dracu, la câte ştia în pat!
Pe căpitan nu l-am mai văzut. Nici pe celălalt poliţist. Am plecat cu taxiul spre port, nu înainte de a număra câţi bani lichizi avem la noi. Erau aproape o mie de dolari.
- Cât durează călătoria, am întrebat-o pe Claudia?
- 12 zile şi suntem în Spania. E croazieră de lux, alta nu era cu escală la Havana. O groază de bani au costat doar biletele. Pentru a face economie, i-am cerut căpitanului să îi facă acte Salmei cum că are doar 15 ani, aşa că am luat o cabină pentru doi adulţi şi un minor. Deci, deşi nu cred că te va deranja prea tare, vei fi nevoit să împarţi camera cu noi două!
Ideea nu-mi displăcea deloc. Ba, din contră! Alt gând nu îmi dădea pace!
- Claudia, cred că mai trebuie să avem la noi ceva bani lichizi. 12 zile, trei oameni, pe un vapor unde avem doar masă asigurată, dar şi preţuri de cinci stele, e cam puţin. Cred că ar trebui să mai scoţi ceva!
- Păi nu prea mai am de unde, a spus Claudia. Nu cred să mai am o mie în cont. Am golit tot, şi aştept returnarea banilor când ajungem în Europa. Până atunci….
- Lasă că ne descurcăm noi, a intervenit Salma, lipindu-se oarecum posesiv de mine şi privind spre Claudia. În pat, eu dorm la mijloc, a mai completat ea.
- Auzi, păpuşico, stai liniştită că poţi face ce vrei cu el. Eu, mă descurc. Dar, să ştii că nu am chef de gelozii ieftine.
Vaporul a plecat imediat după prânz. Cabina era confortabila, dar nu avea fereastră, era din categoria celor ieftine. Patul era mare şi mai era şi o sofa. La cină au apărut primele probleme!
Va urma
Scris de Lucian Stanciu

Doar atât? – episodul IX

VisUrat — Wed, 25 Feb 2009 22:40:07 +0000

- Veniţi cu mine, a spus el scurt.
Am urcat toţi într-o maşină veche, un Cadillac rămas de pe vremea americanilor. Maşină mare, cu motor imens. Cred că avea un consum de vreo 20 de litri la sută. Dar, oricum, nu era treaba mea!
- Mergem la Havana, de unde puteţi face ce vreţi. Acolo ne întâlnim cu căpitanul, vă dă actele cu vizele puse şi adio!
- Pai de ce nu ni le-a dat acum şi gata!
- Ca să se asigure că ajungeţi cu bine la Havana. Eu sunt îngerul vostru păzitor. Şi ca să nu puteţi să îi faceţi vreo înscenare!
Nimic de comentat, chiar super ok pentru noi.
- Până la Havana, ne-a spus poliţistul, facem vreo două ore. Cât de mică pare insula pe hartă, distanţele tot sunt mari.
M-am aşezat confortabil pe scaunul, de fapt partea mea de banchetă, căci maşina avea schimbător la volan – schimbător automat, evident! -, fetele erau în spate, şi am început să admir peisajul. Eram într-o parte a Cubei care suferea de lipsă de vegetaţie sau pădurea tropicală fusese defrişată complet. Soarele ardea şi eu mă gândeam cât de bine ar fi fost să nu mă apuc să fac pe eroul şi să îl atac pe bătrân. Aş fi fost acum la piscină, Pedro m-ar fi servit cu băutură rece, mi-ar fi rezolvat probabil vreo lipeală cu o localnică, dacă femeile din resort nu îmi ajungeau…
Am fost întrerupt din reverie de o frână bruscă, o zguduitură de parcă am fi trecut peste ceva şi un şir nesfârşit de înjurături al poliţistului. Am coborât toţi din maşină să vedem ce s-a întâmplat. Şoferul dăduse peste un capibara, simpaticul rozător uriaş trăitor în America Latină.
Fetele s-au bosumflat, dar poliţistul era foarte furios!
- Sunt doar câteva zeci de exemplare în Cuba, sunt protejate de lege, mai bine dai peste un om decât peste un capibara! O să am probleme o groază, mai ales că ăsta e un drum necirculat, deci se va afla cine a făcut-o! Sper să nu aibă probleme maşina!
Maşina era ok! Noroc că era americană, nu vreo japoneză pitică, care ar fi suferit la impactul cu marele rozător.
- Ştii, animalul acesta este peşte, îmi spune Salma.
- Hai mă, nu râde de noi, a sărit Claudia.
- Nu, să vedeţi, am învăţat la şcoală, la lecţia de religie, că animalul acesta peşte! Aşa l-a declarat Biserica Catolică. Şi noi putem mânca din carnea lui în post!
- La dracu cu biserica şi animalele ei, s-a răstit brusc poliţistul. Pierd apă, cred că s-a rupt un furtun!
După încă cinci km ieşeau aburi de sub capotă. Am oprit şi am început să căutăm soluţii. Singura era să băgăm apă în motor, dar nu aveam apă. Aveam doar o sticlă de cola şi una de suc de portocale. Nu cred că motorul, chiar american fiind, s-ar fi simţit prea bine cu aceste lichide de răcire. Şi, aveam doar 2 litri, timp în care în uzina de sub capotă ar fi intrat vreo şase ca ochiu!
Furtunul rupt a fost depistat rapid după aburul care ţâşnea. Cu un cuţit, poliţistul l-a scurtat şi apoi a strâns din nou colierul. Problema era rezolvată, mai aveam nevoie de apă!
Ne-am împărţit în două echipe, una care să rămână la maşină şi una care să plece pe jos după apă! Am fixat puncte de întâlnire pe drum, în cazul în care cei care rămâneau la maşină erau mai norocoşi şi dădea peste ei cineva care să le dea apă. Evident că eu am vrut să rămân la maşină, dar nu s-a putut pentru că nu aveam acte la mine, erau la comandant, şi nu puteam conduce maşina. Aşa că am plecat eu cu Salma, pentru că ea ştia spaniola, după apă şi Claudia a rămas cu poliţistul.
La vreo doi kilometri parcurşi îmi uram viaţa, cămaşa lipită de mine, umezeala tropicală, insectele enervante care îmi bâzâiau în urechi şi se înfruptau din sângele meu, pe Claudia pentru că din cauza ei intrasem în bucluc şi ajunsesem să asud pe şoselele Cubei, pe Fidel Castro, pe mama pentru că mă născuse, pe Salma pentru că îmi tot povestea cum să mă obişnuiesc cu clima. Pentru ea totul era ok, nu avea nici o treaba. Era doar puţin udă – pe haine, evident – de la umezeala aia infectă!
Când simţeam că explodez, am văzut o casă, mai bine spus o colibă cu pereţi de paie, clădită în jurul a patru pomi, cu acoperişul îmbinat cu frunzele copacilor. Ne-am apropiat şi am simţit că explodez de bucurie când am văzut că era o crâşmă sau un han, ceva de genul popas de marginea drumului. La intrare era un frigider vechi pe care încă se mai distingea reclama de la Coca Cola. Dar era frigider şi conţinea lichide!
Am intrat, am cerut două Coca Cola, barmanul a râs tâmp şi am priceput că nu putem bea o băutură americană în fundul Cubei! Ne-a dat ceva răcoritor, cu multă gheaţă, cu aromă de mentă şi colorat în albastru. Am sorbit pe nerăsuflate şi am mai cerut unul. Salma, la fel. După al doilea pahar am mai vrut unul, l-am băut şi l-am auzit pe barman:
- Cinci refresh-uri, cinci dolari!
Şi am realizat grozăvia! Nu aveam nici un ban la noi! Singurii dolari care îi mai aveam rămăseseră la Claudia. M-am uitat disperat spre Salma, dar ea nu avea de unde să aibă!
- Senor, avem o problemă, i-am spus mieros barmanului.
- Da, senior, ce problemă, m-a întrebat amabil.
- Nu avem cu ce plăti!
- Atunci chiar aveţi o problemă, a spus de data asta foarte serios, punând mâna pe puşcă.
În două secunde era cu puşca proptită în pieptul meu:
- Vreau banii mei, gringo! Ai băut, plăteşti!
- Stai să găsim o rezolvare, am bâguit eu.
- Asta trebuie să o faci foarte repede, a spus el ridicând cocoşul şi atingând trăgaciul.
Va urma
Scris de Lucian Stanciu

Dragobetele – sărbătoarea iubirii la români

VisUrat — Wed, 25 Feb 2009 08:56:37 +0000

Inspirat de filmul “Nunta mută” – pe care l-am văzut aseară pentru a doua oară (multumită lui visurat care mi l-a adus cu ocazia recentei vizite în Austria, de Valentin’s Day) am imaginat un scenariu de Dragobete în satul românesc:
Bărbatul intră în casă, rupt de “oboseală” după o zi de muncă la cârciuma satului, cu o plasă în mână. Nevasta stă temătoare, aşa cum îi şade bine, într-un colţ.
- Hai, fă, fiţ-ar mă-ta a dracului să-ţi fie că ţi-adusei cadou de Dragobete luaţi-ar dracu Valentinul pizdii mă-tii că de pe 14 mă tot torăi la cap că nu ţi-am luat nimic!
Împleticindu-se rău se aşează pe scaunul scund de lemn, la masa negeluită.
- Şi pune şi tu ceva de băut să sărbătorim iubirea româneşte nu americăneşte, cum ţi-a băgat curva de fie-ta în cap! Hai, toarnă nişte rachiu şi ia-ţi dracului cadourile astea, concluzionează el aruncând pe masă plasa de rafie.
Femeia se ridică oarecum temătoare, merge la dulapul de bucătărie vopsit grosolan în albastru, deschide o ușă cu care rămâne în mână. Și explodează:
- Ia-ţi singur de băut, beţivul dracului. Că de nimic nu eşti în stare! Ţi-am zis de o lună că e stricată uşa şi nu ai reparat-o. Fir-ai al dracului cu neamul tău prost cu tot!
- Fă, futu-te-n cur pe mă-ta moartă! Aşa vorbeşti cu mine de Dragobete! Treci aici javra dracului!
O ia de păr, îi bagă una peste figură şi o trânteşte pe masă. Merge la bufet, scoate sticla de rachiu din compartimentul fără uşă, bea din sticlă. Femeia stă întinsă pe masă, un picior atinge pământul. Plânge încetişor. Bărbatul termină de băut o gură zdravănă, se şterge cu mâneca cămăşii la gură, îşi trage mucii, dă un picior uşiţei căzute pe jos, înjură de Dumnezeu şi se opreşte cu privirea pe femeie! Se desface la pantaloni şi începe de i-o pune din greu. Femeia la început încearcă să se împotrivească, apoi abadonează, spre final îi place. Extenuat, el ia o cârpă de bucătărie, se şterge. Ea se apleacă asupra ligheanului cu apă cu clăbuci şi se spală. El mai ia o gură de rachiu:
- No, vezi, fă, că e Dragobetele! De când nu ţi-am mai pus-o aşa, dragă!, zice el oarecum umanizat.
- Da, dragule! Ai dreptate! Şi ce mi-ai luat cadou? se pisiceşte femeia.
- Un ciolan şi fasole, să faci şi tu dracului o mâncare ca lumea, zgârcita mumii mă-tii ce eşti, că acum mătur pe jos cu tine!
Peste nouă luni, fructul iubirii lor de Dragobete venea pe lume… Amar de viaţa lui!

PS: cam amar scenariul, dar cei care au văzut “Nunta mută” înţeleg. În ce mă priveşte am avut un Dragobete fericit şi original!

De ce ne uităm la ştiri?

VisUrat — Mon, 23 Feb 2009 22:31:24 +0000

Mai bine zis “de ce vă uitaţi la ştiri?” Eu o fac rar, din două motive. Primul ar fi că am avut şansa ca de peste nouă luni să trăiesc relativ departe de mizeriile din ţară, al doilea ar fi că 2000 de euro este cam mult pentru instalarea unei antene boom tv aici.
Totuşi, duminică aflându-mă în vizită la cealaltă jumătate a comunităţii româneşti de aici (suntem doar cinci români, din fericire, în Westendorf), la ora şapte nu am rezistat tentaţiei şi gazda fiind înţepată deja de oamenii de la cablu de aici cu 2000 de euro – deci beneficiară de programe româneşti -, a pus pe ştirile PRO TV.
Am văzut cum clanul lui Preda a dat iama într-un mall din Bucureşti şi a făcut prăpăd. Cum atacatorii mai făcuseră astfel de isprăvi cu consecinţe numărate în pacienţi la urgenţă dar au fost lăsaţi liber pe motiv că nu constituie pericol social. Să mă ierte Dumnezeu, dar la feţele ălora pericol social îl constituie simpla lor plimbare pe stradă. Pe vremea lui Ceauşescu nu ar fi avut nevoie de violenţe că făceau bani din provocarea avorturilor spontane prin simpla lor prezenţă în preajma unei gravide!
Am văzut apoi un om, dacă se poate numi astfel, din Iaşi, care şi-a omorât băieţelul de opt luni în bătaie pentru că plângea, după care a telefonat la salvare. Am văzut o femeie care şi-a aruncat copiii de geam şi apoi a sărit ea pentru a scăpa de un incendiu. Cazul ăsta a fost cu happy end, drept pentru care a fost doar o ştire banală, nu head line! Am mai văzut accidente, ţara sub teroarea şi surpriza zăpezii – Doamne!, parcă România ar fi la tropice, parcă nu ar ninge anual, ci doar o dată în secol, aşa ne dăm de ceasul morţii cum cad nişte fulgi de zăpadă! Plus un idiot cu maşină de curse care a făcut zob vreo cinci maşini parcate. Luat la întrebări, total româneşte, de un martor: “băi bulangiule…”
După doar nouă luni de Austria, acest gen de ştiri au început să mă scârbească. Şi nu pentru că sunt un finuţ, ci pentru că nu reuşesc să pricep resorturile care fac aceste ştiri să fie în continuare cap de coloană, cum se spune în presa scrisă. Am lucrat 16 ani în presă şi ştiu cum mi se cerea de către cotidiane de renume, când eram angajatul lor: “crimă sub doi morţi nu intră numai dacă e vorba de vreun copil, viol numai dacă e cu perversiuni, accident doar dacă are victime multe, orice prostie dacă e cu gust de senzaţional intră!” Speram că s-a mai schimbat ceva.
Aşa că, duminică, la ora 19,30, ora României, am trecut pe ştirile din Austria. unde se vorbea despre balul operei, despre Oscar, despre reducerea taxelor, despre maşinile noi achiziţionate de Guvernul de aici pentru că sunt mai puţin poluante, despre taxa de rablă care e de 1500 de euro, despre… românii din Italia care au hăcuit un administrator de bloc. Hopa, asta o văzusem şi la PRO TV!
Mi-au lăsat un gust foarte amar ştirile de duminică. Duminica fiind o zi de relaxare! Păcat că din tot calupul de ştiri nu am găsit una care să îmi spună cât de buni sunt românii în comparaţie cu alţii, pentru că avem domeniile noastre în care le suntem net superiori celorlalţi care ne privesc de sus! Chiar dacă vă va pufni râsul, azi am reconfirmat un lucru unde le suntem net superiori!

Doar atât? – episodul VIII

VisUrat — Sat, 21 Feb 2009 23:09:18 +0000

Ca hipnotizat am păşit spre ea. Am întins mecanic mâna spre părul negru din care picura apă. Cu picătura rămasă în echilibru precar pe deget, încet, foarte încet, am atins-o pe sprânceana dreaptă. Am coborât uşor până degetul până la colţul gurii. Cu o jumătate de zâmbet şi-a întredeschis buzele şi mi-a prins uşor degetul cu ele. Buzele mele îi dezmierdau tâmpla iar nasul se desfăta cu parfumul suav al şamponului folosit de Salma. Cealaltă mână îi mângăia coapsele zvelte, pe care carnea tânără tresărea la atingerile mele. După ce mâna mea a urmat curbura şoldului pe fesele obraznice, Salma m-a cuprins brusc în braţe. Limba ei căuta adâncul gurii mele, eram îmbrăţişaţi şi aşa ne-am prăbuşit pe canapeaua din living. Când a intrat Claudia eram amândoi întinşi, savurând ţigara de după.
- Hei, un pic lipsesc şi vă faceţi de cap? Nu era bine să mă fi invitat şi pe mine?
.- Păi, tu erai ocupată, am spus eu stingând ţigara. Gol cum eram am plecat spre duş. Am intrat sub jetul fierbinte, unde la scurt timp m-a urmat Salma.
- Crezi că va fi geloasă pe mine?
- Nu, stai liniştită. Nu ar avea de ce, doar nu suntem căsătoriţi, nici măcar împreună nu suntem.
- Dar noi?
Asta mai îmi lipsea, acum. O puştoaică îndrăgostită!
- Nici noi. S-a întâmplat, că ai vrut tu să se întâmple, dacă se va mai întâmpla, ok, dar nu suntem împreună. Sper să pricepi asta!
- Da, dar aşa e ca o să ai grija de mine? Aşa cum i-ai promis lui tata?
- Da, de asta să nu ai nici o grijă, o sa vii cu mine şi o să vedem cum te pot ajuta. Am ceva bani puşi deoparte, o să mă descurc.
- Ştiu, că mi-a spus Claudia, dar doar atât ai?
Gata, simţeam că fierb, că nu mai suport acea întrebare. De ce, Doamne, toţi erau foarte surprinşi când aflau câţi bani am. De ce se mirau. De ce mă întrebau: ”Doar atât?”
Ne-am întors în cameră, ea cu micul prosop acoperind-o vag, eu cu unicul halat de baie din apartament pe mine. Claudia stătea picior peste picior, cu ţigara în mână zâmbind.
- Bună prospătură, nu?
- Auzi, nu cred că e cazul să purtăm discuţii de genul acesta!
- Dar ştii că e minoră!
- Da, şi? Ce o să faci? Mă dai pe mâna poliției? Aici e ok să te culci şi cu de alea mai mici decât ea. Doar nu eşti geloasă?
- Stai, nu te aprinde. Nu nu sunt geloasă, deşi la cât de frumoasă e micuţa curviştină aş avea de ce să îmi fac griji. Dar, nu cred că are meseria mea în ea!
- Niciodată să nu fii sigură de ceva. Şi, apropos, tu pe unde ai umblat?
- Eu mi-am pus curul la bătaie pentru binele nostru! Mi-am pus-o cu comandantul şi o să scăpăm mai ieftin! E bine?
- Da, ce să zic, mai ales că nu cred că te-a deranjat prea tare!
Răspunsul Claudiei a fost doar un zâmbet scurt, ca o grimasă. Ne-am culcat, eu singur în living şi ele două în dormitor. Nu ştiu dacă am visat, dacă eram deja obsedat sau dacă a fost real, dar mi s-a părut că le aud discutând, la început în şoaptă şi apoi din ce în ce mai tare. La un moment dat am auzit-o pe Claudia spunând din nou: „Doar atât? Nu cred!”
A doua zi, pe când serveam micul dejun, a apărut comandantul. S-a aşezat lângă Claudia, i-a băgat mâna sub fusta scrută şi privind spre mine a întrebat:
- Mergem senor?
Am plecar spre bancă cu toţii. În scurtă vreme aveam toţi banii mei de pe card şi banii Claudiei din cont. I-am înmânat căpitanului şi am plecat spre poliţia de frontieră. Căpitanul ne-a luat paşapoartele şi a intrat. Noi îl aşteptam pe terasa cafenelei de peste drum. După circa două ore a apărut un alt poliţist care a venit ţintă spre noi.
Va urma
Scris de Lucian Stanciu

România îi poate veni de hac Austriei

VisUrat — Thu, 19 Feb 2009 01:23:38 +0000

Cred că Austria este cea mai pomenită ţară în aceste zile pe acest blog. Dacă mai vreţi detalii despre părţile frumoase găsiţi aici . Şi, cum era firesc, dacă există ceva frumos pe lume, românul nu se lasă până acel lucru frumos nu este distrus. De data asta nu vorbim de români emigranţi precum celebrii infractori din Italia sau Spania, vorbim acum de bănci! Da, de bănci şi mare atenţie pentru cei care au banii depuşi la BCR şi Raiffeisen.
Austria este în plin crash bancar! Acţiunile au scăzut dramatic, astfel că Erste Bank – porprietara BCR a ajuns de la un maxim de 61,50 euro/acţiune înregistrat în 2007 la 7,74 euro/acţiune înregsitrat ieri. Raiffeisen a coborât de la 122,50 euro/acţiune la 13,31 euro. Cotidianul Osterreich de ieri a prezentat motivele acestui crash bancar: creditele neperformante acordate de cele două bănci, prin filialele lor, în Estul Europei. 20 % din creditele europene acordate de băncile austriece au plecat în Estul Europei, însumând incredibila sumă de 230 de milarde de euro. Ţările în care cele două bănci au cele mai multe probleme sunt România şi Ucraina. După cum probabil ştiţi, recent, ministrul de externe austriac a făcut un turneu în Estul Europei, inclusiv la noi, rugând guvernele ţărilor respective să ia măsuri de anulare a efectelor Crizei. Austria a investit in stoparea crizei, raportat la cap de locuitor, aceeaşi sumă pe care au investit-o SUA. Cum guvernele din Est se pare că nu au prea multe griji privind criza economică, în special cel al României care încă nu a terminat de împărţit caşcavalul de după alegeri, se pare că băncile mamă îşi vor vedea de problemele lor, lăsând filialele să se descurce. Oricum, banii Austriei de salvare a sistemului bancar, nu vor ajunge şi în România. Aşa că dacă se vor duce în cap cele două mari bănci austriece, România va putea spune că i-a venit de hac Austriei! Sper, spre binele milioanelor de români cu economii depuse la cele două bănci din România că nu se va întâmpla aşa!

Doar atât? – episodul VII

VisUrat — Thu, 19 Feb 2009 00:56:20 +0000

Indiferent de condiții, bărbatul este tot bărbat, așa că, imediat cum am apucat am tras-o deoparte pe Claudia şi i-am spus:
- Sper că după ce adoarme Salma vei veni la mine în pat!
- Să vedem, mi-a răspuns şăgalnic.
Le-am lăsat pe fete să facă duş şi am coborât la barul micuţ al hotelului. Barul era populat în special de localnici. Mesele de patru persoane aveau pe ele o muşama maro, câte un bec vopsit cu vopsea roşie dădea o lumină slabă deasupra fiecărei mese, fumul de trabucuri era sufocant şi cele două uşi, de la intrare şi cea de serviciu, deşi deschise, abia dacă produceau o pală de vânt. Am cerut o sută de rom, din fericire, probabil pentru că încă acolo funcţiona defunctul sistem comunist de la noi serveau cu suta, nu cu 20 de ml ca peste tot. Orice s-ar spune, în Caraibe merita să bei rom. Că e de casă, că e de cumpărat, este mai bun decât ceea ce înţelegem noi prin rom în mod obişnuit.
Intrat în bar nu am putut să nu remarc privirile curioase, ciudate şi chiar neprietenoase a celor prezenţi. Probabil în satul sau orăşelul acela nu prea veneau turişti, adică mai mult ca sigur. Un tip nebărbierit de vreo trei zile, cu pălărie cu boruri largi, din paie, părea cel mai deranjat de prezenţa mea.
- Să nu vă faceţi griji, senor, sunt fioroşi doar în aparenţă. Daţi-le un rând şi vă vor fi prietenii cei mai buni!
La câţi bani cheltuisem şi urma să mai cheltuiesc, ce mai conta un rând la vreo 14 oameni?
- Un rând la toată lumea, am strigat în spaniola mea de baltă.
Instantaneu atmosfera s-a însufleţit, privirile duşmănoase au devenit prietenoase. Tipul cu pălărie a venit spre mine şi mi-a mulţumit.
- Dacă aveţi nevoie cumva de vreo femeie, la mine să apelaţi. Am două fete fragede, super frumoase! Şi nici nu vă costă prea mult, le puteţi avea pe amândouă deodată.
Chiar dacă suna tentant, oferta lui a rămas nebăgată în seamă pentru că a apărut Claudia. Aşa am aflat cum fluieră două duzini de bărbaţi deodată admirativ. Odată potolit corul admiratorilor, am întrebat-o pe Claudia, care le zâmbea masculilor înfierbântaţi de fusta ei mai mult inexistentă decât scurtă:
- Unde pleci la ora asta?
- Am o întâlnire, mi-a replicat zâmbind.
A ieșit privind asistența, căzută în contemplare, de sus.
- Sper că nu ești gelos!, mi-a aruncat din uşă.
- Senor, le chem pe fete?, mi-a zis nebărbieritul.
Nu aveam nevoie de fetele lui. Nu ştiu de ce plecarea spontană şi misterioasă a Claudiei m-a afectat mai mult decât credeam. Unde se putea duce, cu cine putea să se întâlnească? Era şi îngrijoare şi o urmă de gelozie, parcă. Era clar că sunt supărat şi nu mai aveam nici un chef. De nimic! Am mai dat un rând în uralele asistenţei, mi-am luat o sticlă de rom, una de cola şi un bol plin de gheaţă şi am urcat în cameră.
Am pornit televizorul degeaba. Pe unicul canal era un documentar despre viaţa lui Fidel, Am oprit televizorul şi am dat drumul la radio. Muzică locală, frumoasă, plăcută. Am rămas în chiloţi şi tricou, mi-am turnat o porţie zdravănă de rom, am pus multe cuburi de gheaţă şi am completat cu cola. Mi-am aprins un trabuc şi m-am aşezat pe fotoliul desfundat din faţa geamului. Deja era noapte. Venea o umbră de răcoare de afară. Eram aici, într-un hotel mizer. De la luxul resortului din Republica Dominicană, iată unde ajunsesem. De ce? Din cauza unei femei. Frumoasă, e drept, foarte frumoasă. Claudia! Chiar aşa! Cine ştie unde era Claudia. Şi, cine ştie cu cine era ea! Şi, cine ştie ce făcea! Cel mai tare mă deranja că în urma discuţiei din timpul zilei depindeam de ea. Ea urma să dea toţi banii poliţiştilor apoi eu îi voi returna.
Din gândurile mele m-a trezit un zgomot din dormitor. Era Salma, uitasem de ea! Am auzit-o intrând în baie şi dând drumul la duş. Brusc mi-am imaginat-o goală, sub apa fierbinte. Era foarte tânără dar frumuseţea ei nu aveam cum să nu i-o remarc. Mă gândeam la sfârcurile zgribulite sub apa călâie – probasem şi eu duşul şi ştiam că apa caldă e undeva la temperatura de afară. Mi-o imaginam săpunindu-se, apoi clătindu-se…
Din visare m-a trezit chiar ea. Stătea în uşa micuţului hol ce separa livingul de dormitor. Avea pe ea doar un prosop, minuscul, care mai mult dezvăluia decât ascundea. Era frumoasă, aşa cu părul ud. Parcă era şi mai creţ acum părul ei negru. S-a uitat spre mine şi fără un cuvânt a lăsat prosopul să cadă.
Va urma

Scris de Lucian Stanciu