Perfect, haideţi să donăm şi nişte bani acum.

Cei trei japonezi de pe Daily Cotcodac – Ienihabarnam, dna şi dl Japonezu – au donat deja bani pentru sinistraţi, s-au înscris pe listele de voluntari şi urmează să plece La Bucureşti, ca Liiceanu jr. în nordul Japoniei pentru a da o mână de ajutor. Au apelat la noi pentru a strânge şi nişte bani din două motive: 1. Donaţia minimă la Crucea Roşie japoneză este de 15 euro şi s-au gândit că poate nu orice român are banii ăştia; 2. Nu ştim exact din ce motiv, nu au încredere în organizaţiile româneşti de caritate. Aşa că au găsit o modalitate mult mai simplă prin care orice cititor DC poate dona o sumă, oricât de mică, doar din faţa calculatorului: intraţi pe contul de Paypal al domnului Japonezu şi cumpăraţi orice piesă doriţi (puteţi cumpăra aceeaşi piesă de mai multe ori, nu are importanţă). Toţi banii vor fi redirecţionaţi spre Crucea Roşie japoneză. Toate actele vor fi păstrate, dacă cineva va dori să le vadă, dar ţin să precizez în mod explicit, pentru cititorii mai noi, că garantez personal pentru familia Japonezu. De asemenea, dacă cineva gândeşte că dl Japonezu vrea să-şi facă publicitate, îi amintim că l-am promovat în dese rânduri pe Daily Cotcodac, prin urmare chiar nu are nevoie de nici un fel de publicitate aici.

Aşadar, intraţi pe contul de Paypal al dlui Japonezu, cumpăraţi o piesă sau mai multe şi ajutaţi-i astfel pe amărâţii ăia care momentan n-au ce mânca, darmite internet să vadă mesajele de solidaritate de pe facebook.

Lumea ar fi, desigur, un loc mai bun dacă un pietroi desprins din zid i-ar crăpa capul unui astfel de imbecil, dar eu nu sunt un om bun şi nu vreau să înfund puşcăria doar pentru ca lumea să fie mai bună. În plus, nu-mi permit să-l plătesc pe meşter ca să se uite toată ziua pe geam.

Cobor la „Albinuţa” şi o caut pe şefa de magazin. Politicos:

- Sărut mâna. A venit meşterul să rezolvăm problema de care v-am spus aseară. Doar că de o oră e mereu câte o maşină sub geamul meu şi nu pot să-l ţin toată ziua pe meşter. Doar de cincisprezece minute am avea nevoie.
- Adică să întrerup aprovizionarea, sau cum?
- Doar cinsprezece minute, vă rog, ca să rezolvăm treaba.
- Nici nu se pune problema.
- Doamnă, dacă se desprinde vreo bucată, ar putea omorî pe cineva. În cincisprezece minute terminăm.
- Extraordinar! Da’ nu vreţi să închidem şi magazinul cu totul?, îmi face şi o ironie, se răsuceşte pe călcâie şi dispare în spate.

Schimb foaia. Urlu de jos la meşter:
- Dă-i drumu’!
- Păi şi ăştia?
- N-ai tu treabă! Dă-i drumu’!

Meşterul îşi bagă două degete în gură, fluieră scurt şi zbiară:
- Tira, că arunc tot molozu’ pe voi!

Şi începe să răzuiască energic peretele fără a mai aştepta vreun răspuns. O bucată mare de tencuială aterizează pe aparatul de aer condiţionat al magazinului „Albinuţa”. Şoferii aleargă la maşini într-un suflet – doi se cară de tot, ceilalţi doi îşi adăpostesc dubiţele după colţul blocului.

Din tocul uşii, şefa mă priveşte cu duşmănie. O bucată de BCA se izbeşte cu zgomot de aparatul de aer condiţionat al magazinului.

- Julius, le dărâmăm aerul condiţionat la ăştia!, urlă meşterul.
- N-ai tu treabă! Nu întrerupem lucrul!

Aşa am învins şi la Posada, fir-aţi ai dracu’.

Copilăria şi-a petrecut-o în linişte fiindcă a crescut într-un sat de olteni şi nemţi, unde e totuşi greu de imaginat un nume de care să râdă nişte copii care, la rândul lor, purtau nume ca Sucă sau Friţ. Abia la liceu a început să realizeze că e diferit de ceilalţi. A răsuflat însă uşurat când şi-a dat seama că nu-i va fi chiar aşa de greu să răzbească în viaţă, de vreme ce inteligenţa colegilor săi cu nume normale se manifesta prin întrebări de genul: „Mă, Carmen e numele tău de familie?”. Ce să răspundă? „Da, mă, ai mei mi-au pus numele mic Stamatescu!”.

În 1980, a intrat la Institutul de Construcţii Bucureşti. În a treia lună de facultate, a primit o mustrare scrisă cu avertisment – Armata îl ameninţa cu puşcăria dacă refuză în continuare să se prezinte la unitate, o zi pe săptămână, pentru a-şi satisface stagiul militar obligatoriu pentru studente. Încă trei luni a mai durat schimbul de adrese dintre facultate şi Armată, să scape de puşcărie şi să-i retragă mustrarea scrisă, cu avertisment.

Apoi, problemele s-au mutat la cămin. Studenţii Ţicu Marian şi Stamatescu Carmen locuiau în aceeaşi cameră fără a fi căsătoriţi. Nu-şi mai aminteşte câte drumuri au făcut la secţia de miliţie, să le constate agentul constator sexul. Până la urmă, s-a plictisit şi s-a mutat cu o colegă, ca să nu-l mai frece nimeni la cap. N-a mai avut probleme decât pe stradă, la controale de rutină, când dădea plutonierul cu unghia să vadă dacă n-a schimbat poza: „Minte de miliţian; dacă schimbam poza, n-o puneam pe un buletin de femeie”.

După facultate, şi-a făcut stagiatura la Constanţa. A prins, în cele din urmă, un transfer la Bucureşti, la IACHIF. În timp ce tânărul inginer Stamatescu îşi făcea febril bagajele, directorul IACHIF tare se mai bucura citind pe foaia de transfer că tov. Stamatescu Carmen are sub 30 de ani – era o dorinţă mai veche de-a lui să îmbunătăţească media de vârstă a femeilor din proiectare. Pica numai bine, tocmai erau alegeri la organizaţia de femei din întreprindere şi nu aveau nici o candidatură pentru funcţia de preşedinte. „Tovarăşi”, le-a spus directorul celorlalte cadre de conducere convocate de urgenţă în biroul său, „propun să o alegem în funcţia de preşedinte al organizaţiei de femei pe tovarăşa inginer Stamatescu Carmen. Soseşte abia săptămâna viitoare, dar nu cred că ne va refuza. Ce dracu’, doar am transferat-o la Bucureşti!”. Lumea a îmbrăţişat cu căldură propunerea tovarăşului director şi lista cu noile cadre de conducere ale organizaţiei de femei din IACHIF a fost trimisă organizaţiilor de sector şi municipală. Totul a fost bine până când a sosit şi tânăra promovată. Puţin nebărbierită.

Tovarăşul director s-a făcut stacojiu la faţă. Ce mama naibii să spună forurilor superioare? Că au făcut lista în birou? Exclus. S-a făcut o notă prin care organele superioare erau informate că tov. Stamatescu Carmen a fost schimbată din funcţie. Răspunsul forurilor competente a fost cât de poate de clar: „Tov. Stamatescu Carmen nu poate fi schimbată din funcţie întrucât a fost aleasă prin alegeri democratice, în conformitate cu, etc”. După câteva luni bune de adrese trimise între diferite organe competente, tovarăşul Grigoriu a decis că e timpul să-şi asume răspunderea şi a informat personal despre întreaga tărăşenie. Într-o zi ploioasă de toamnă, tovarăşul Stamatescu a fost schimbat prin alegeri democratice din funcţia de preşedinte al organizaţiei de femei a IACHIF.

Îndărătul biroului său de la cabinetul de cadastru, expertize şi evaluări, inginerul Carmen Stamatescu e acum mult mai relaxat – capitalismul l-a scutit în mare parte de încurcături. Doar din când în când, câte un client îi mai aduce flori. În urmă cu ceva timp, cineva i-a adus doamnei inginer Carmen Stamatescu un mic cadou, un parfum de damă şi o cutie de bomboane de ciocolată. I le-a dat soţiei. Pe soţia lui Carmen o cheamă Simona.

Era cât pe ce să cad în această capcană sentimentală, altfel destul de abilă, şi să mă opresc la prima spălătorie auto, dacă instinctul de autoconservare nu m-ar fi deşteptat la timp. Dând curs acestei cereri, cine îmi garantează că lucrurile se vor opri aici? Nu cumva, încurajată de slăbiciunea mea, maşina va începe să mă bombardeze cu cereri? Mâine aş putea găsi pe parbriz „SCHIMBĂ-MI ULEIUL” sau „CUMPĂRĂ-MI PLĂCUŢE DE FRÂNĂ”. Sau, cine ştie, chiar obrăznicii de genul „Vezi că sunt cam uzate cauciucurile astea, nu crezi că mi-ar trebui altele noi?”.

Nu mai vorbesc că asta i-ar putea încuraja şi pe alţii. Cum ar fi oare să vin acasă şi să găsesc scris pe jos cu şosete murdare „adună-ne şi pune-ne în coşul de rufe”? Sau să înceapă şi scrumiera s-o facă pe nebuna, scriind cu mucuri de ţigări „GOLEŞTE-MĂ”?

La toate astea mă gândeam în timp ce încercam să disting prin parbriz ce mama dracului scrie cu pietoni pe asfalt.

Mii de ace îi străpung trupul şi se prăbuşeşte chiar în locul în care cu un an în urmă şi-a găsit sfârşitul un alpinist australian aflat la a treia tentativă. Încearcă să se ridice, dar picioarele nu o mai ascultă. Într-un târziu, un val de căldură îi inundă trupul şi o pace binecuvântată coboară asupra ei.

Păşeşte printr-un soi de tunel. La capătul celălalt se zăreşte o luminiţă plăpândă. O siluetă masivă decupează intrarea. Tânăra Coco Popescu se apropie până ce silueta îşi limpezeşte trăsăturile. Pe Zeul Elefant al Nepalului, e chiar Vietnamezu! Un zâmbet blajin îi înfloreşte pe faţă şi vorbele sale picură balsamul învierii: „Întoarce-te, Coco, nu ceda acum! O să reuşeşti! Ridică-te şi mergi mai departe, suntem cu toţii alături de tine. Tu ce bloguri mai citeşti? Voi ce părere aveţi?”.

***
E foarte cool să iubeşti crocodilii. Toată lumea iubeşte acum crocodilii. Un link din două postate pe facebook e cu poze drăguţe cu crocodilaşi. Cea mai populară emisiune de pe National Geographic e „Cezar şi crocodilii”, care ne arată cât de simplu e să dresezi un crocodil – totul e să-l faci să înţeleagă cine-i şeful. Emisiunea e deja la al şaselea sezon şi al 56-lea Cezar.

***
După ce preşedintele Shell a anunţat că în anul 2090 s-a înregistrat un total de 5 milioane de like-uri, cu 20% mai puţin decât în cursul anului precedent, acţiunile companiei s-au prăbuşit în decurs de câteva ore. Acum, cotaţiile bursiere se stabilesc funcţie de numărul de like-uri şi retweet-uri, rezervele de petrol ale planetei oricum s-au epuizat în urmă cu 20 de ani.

Cafeaua Don Cafe e cea mai aromată cafea din lume, cu peste 8 milioane de like-uri.

***
RoBlogFest 2050 e organizat de Vietnamezu. În toate juriile – Vietnamezu. De la festivitatea de premiere lipseşte chiar Vietnamezu, fiindcă e plecat la o inaugarare de mall la Huşi şi apoi la un tweetmeet al bloggerilor păşcăneni.

Într-un colţ, câţiva bloggeri care au concurat la categoria „Blog sub 18 ani” fac bâză de Dragoş Novac: „Ia mai zi, tataie, cum erau blogurile pe vremea lu’ matale. Zici că scria lumea pe bloguri de-alea, ăă, texte? Lungi? Hă-hă-hă! Şi prăjiturile alea mari erau 50 de bani, nu? Hă-hă-hă! Eşti mortal, tataie, ia un like d-aici!”.

***
Ursul Panda a fost salvat. Încurajaţi de cele două miliarde de like-uri primite pe facebook, cei câţiva Panda care mai existau la începutul secolului s-au înmulţit în captivitate ca iepurii, ajungând în scurt timp un sfert din populaţia planetei. Acum, în fiecare oraş din lume există câte un Panda Town. Cea mai nouă campanie pe facebook îi încurajează pe urşii Panda să folosească prezervativul.

M-a privit buimac şi a mormăit ceva neinteligibil, apoi s-a întins la loc, şi-a potrivit mâna sub cap, a plescăit mulţumit şi a căzut într-un somn adânc. Am lăsat fineţurile deoparte. L-am apucat de guler şi l-am ridicat cu forţa în picioare.

- Unde stai, mă?

Mi-a arătat cu mâna primul bloc. M-am rugat să fie adevărat şi l-am târât cu mare greutate până acolo. Cădura din scara blocului l-a doborât şi am făcut eforturi să-l pun iar pe picioare şi să aflu numărul apartamentului. Slavă Domnului că blocul avea lift, deşi nu a fost o întreprindere uşoară să-l bag înăuntru.

Cade grămadă în faţa uşii. Sun, cu inima cât un purice. Dacă nu stă acolo, îl las în plata Domnului în scara blocului. O femeie trupeşă ne priveşte duşmănos din cadrul uşii.

- Fir-ai al dracu’ de beţiv ordinar, iar ai venit beat? Nu ţi-ar mai ajunge băutura, scârba dracului!, şuieră ea, şi-i dă un ghiont, aruncându-l în bucătărie ca pe un sac de cartofi.

Apoi se întoarce spre mine:

- Fir-ai al dracu’ de drojdieru’ dracului, arză-v-ar focu’! Pleacă de la uşa mea, ordinarule!

Cobor scările şi mă socotesc că, dacă aş avea aşa ceva acasă, nici eu n-aş fi treaz vreo secundă.

În primul rând, neavând nici un ban, Mihăiţă nu-şi permitea cianură, pistol sau alte farafastâcuri de-astea cu care îşi fac felul bogaţii, din plictiseală. Nu avea nici cadă, în care să-şi deschidă venele (avea doar un veceu în fundul curţii, dar ar fi fost cam penibil). N-avea, nefericitul, nici măcar norocul Annei Karenina: în satul lui nu exista cale ferată şi, prin urmare, nu trecea nici un tren (trecea doar o cursă RATA, dar mergea prea încet, era complet inutilizabilă). La toate aceste neajunsuri cu care se confrunta sectorul sinuciderilor din satul lui Mihăiţă, mai trebuie adăugat şi faptul că zgârie-nori, sedii de multinaţionale sau turn de paraşutism nu existau defel în sat, deci eroul nostru nu se putea servi nici de gravitaţie.

Prin urmare, iată-l pe acest om, care n-avea noroc nici în viaţă, nici în moarte, pe Mihăiţă deci, într-o situaţie mizerabilă. Viaţa îşi bătea joc de el, iar moartea îl refuza cu dispreţ. Din fericire, Mihăiţă nu e genul de om care se dă bătut aşa uşor (alţii, în locul lui, poate şi-ar fi găsit ceva de lucru ca să aibă din ce trăi, însă Mihăiţă privea cu dispreţ orice fel de compromis). În timp ce căuta febril o soluţie, şi-a adus aminte că are în magazie nişte cuie (noroc că n-avea obiceiul să repare nimic, că altfel nu le-ar fi avut nici pe alea). Le-a înghiţit cu lăcomie, după care s-a aşezat pe prispă, aşteptând să dea ortu’ popii. Doar că, în loc de păşunile raiului, Mihăiţă s-a trezit la spitalul de urgenţă, unde nişte medici fără inimă l-au salvat. Nu avusese, sărmanul, bani de-o sută de vodcă, să-i alunece cuiele pe gât.

Într-o vară, hălăduiam pe baltă în căutarea pescarilor, ne ascundeam îndărătul tufelor şi aruncam cu pietre în apă, alungând peştii. Apoi o rupeam la fugă, însoţiţi de blestemele pescarilor. Asta numeam noi un “mers la pescuit” cumsecade. În ziua aia am dat însă peste un pescar dispus să-şi lase undiţele în plata Domnului şi să pună mâna pe noi. N-am fost curioşi să aflăm ce vrea cu noi şi am tulit-o ca iepurii peste câmp, urmaţi la o distanţă îngrijorător de mică de prigonitorul nostru.

Nu ştiu cât am fugit aşa – probabil o bună bucată de timp, fiindcă n-am apucat decât să văd cu groază cum între mine şi cimitirul din marginea oraşului, unde m-aş fi socotit scăpat, se căsca, hidoasă, Valea Avionului. Cu coada ochiului am apucat să văd că ceilalţi o cotiseră la vreme şi acum ocoleau valea; în spate auzeam gâfâitul pescarului, care îmi părea mai degrabă un plescăit de plăcere la gândul că a pus gheara pe mine.

În faţă – jidanii şi moartea sigură; în spate – căpcăunul şi garanţia unei bătăi zdravene. Am închis ochii şi mi-am dat drumul pe vale, lăsându-mă în mâinile Domnului – întotdeauna am detestat bătaia.

Cât am stat ascuns în râpă, iar nu ştiu. Îmi amintesc doar că pe fundul văii era aproape întuneric, foarte răcoare şi că inima mi se zbuciuma în piept de câte ori vreun guşter sărea te miri de unde – de fiecare dată credeam fie că m-au mirosit jidanii, fie că tufele sub care mă tupilasem aveau să fie date la o parte şi mâinile ca nişte lopeţi ale pescarului mă vom înşfăca.

Soarele scăpăta când am ajuns la gardul cimitirului. Degetele, jupuite de mărăcini, îmi sângerau. Am coborât strada cât de încet am putut, călcând uşor într-o parte, cum îi văzusem în filme pe John Wayne şi Charles Bronson. Eram singurul din oraş care fusese în Valea Avionului şi scăpase cu viaţă.

- Bă, ai văzut jidani??
- Normal!
- Şi? Şi?
- M-a apucat unul de picior, uite de-aici.

Îmi suflec pantalonul şi le arăt de unde mă apucase oribila creatură.

- Şş-şiii?
- I-am dat un picior în gură. Şi un pumn în nas! Uite, bă, m-a muşcat de mână!

Le arăt juliturile de la mărăcini, pretinzând că jidanii au dinţii ca nişte spini.

- Şşiii?
- Păi, ne-am luptat. Da’ am reuşit să-i dau un picior şi a căzut în fundul văii. Îţi dai seama că a murit!
- Era înălţime mare?
- Judeci!

Peste câteva zile, omorâsem pe puţin o duzină, iar povestea chiar din gura eroului costa doi rulmenţi sau o praştie cu pietre. Dar, la o adică, se putea plăti şi în scovergi, minciunele sau gogoşi calde.