Un om cu principii

Eu am de trimis un colet cu ziare de la Cluj la București, el are de făcut un ciubuc – ia coletul, îl aruncă în dubiţă și dimineaţă, când ajunge, îmi dă pachetul și umflă banii. Bănișorii lui, de care nu știu nici patronul, nici statul, nici nevasta, nimeni.

Şeful de tură, care le știe pe toate, îmi confirmă că “500.000 e bine”. Vreo doi amici mă sfătuiesc să nu fiu zgârciob și să-i dau un milion, să mi le aducă direct acasă (ăștia nu cred că au primit vreodată un pachet; sunt absolut convins că o să cheme undeva la capătul orașului, cum ieși de pe șoseaua de centură a treia stradă la dreapta – “vizavi de fostul Competrol, dacă știţi” – și o să mă pună să-l aștept vreo oră: “Da’ să fiţi acolo, că io n-am timp să stau după dumneavoastră”).

Îl sun și-i ofer un milion jumate, că sunt boier. Refuză: vrea două milioane jumate – ăsta-i preţul și sub banii ăștia nu discută.

- E prea mult, meștere. Nici n-am atâţia bani, și nici nu face. Un milion jumate dacă vrei.
- Nu pot pentru banii ăștia.
- Da’ de ce nu poţi?
- Nu pot.
- Da’ pentru două jumate poţi?
- Da.

La mine nu arde, găsesc mâine alt șofer și gata, dar el n-are decât două opţiuni: fie câștigă un milion jumate, fie nu ia nimic. E convins însă că m-a prins la strâmtoare, deci trebuie să mă ardă.

- La Fan Courier o să vă ia mai mult, să știţi, mă atenţionează.
- N-are nimic.

M-am bucurat că n-a luat banii – e revigorant să știi că mai există încă oameni dispuși să apere un principiu până la capăt.