Tot cu moşi în tren

Articolul ăsta mi-a amintit de o experienţă proprie cu nişte bunicuţe în tren. Să vă povestesc.

Era în vara anului 2006. Mă urc împreună cu inegalabilul Rob în “trenul aromelor”, cum îmi place mie să-l numesc, adică Timişoara – Mangalia. Cu destinaţia Mangalia, că ne simţeam rebeli şi mergeam la Vama Veche. Înarmaţi cu 12 beri şi o sticlă de vodcă (pentru că, na, ne simţeam rebeli şi mergeam la Vama Veche, după cum tocmai ziceam), ne aşezăm în compartiment şi aşteptăm să treacă cele cam 15 ore ce ne despărţeau de o baie-n mare, la momeala goală. Pentru că ne simţeam rebeli şi… mă rog, ştiţi povestea.

În compartiment, noi doi, două bunicuţe şi respectivii lor nepoţei, un băieţel de vreo 4 ani şi o fetiţă de 5 ani. Ne gândim noi puţin şi, după miezul nopţii (trenul pleca pe la ora 22, dacă bine ţin minte), decidem să ieşim din compartiment, să continuăm o vreme acolo berea, plus că numai bine se putea şi fuma încă în trenuri. După vreo 3 beri decidem că, dacă am început-o aşa, o continuăm aşa şi îi lăsăm pe copii să doarmă, că sunt mici şi au nevoie de somn, şi pe babe să-şi facă somnul de frumuseţe. Doar noi putem dormi şi ziua, nu-i aşa? În fond şi la urma urmei, oricum ne simţeam rebeli şi mergeam la VamPENTRU NUMELE LUI DUMNEZEU OVIDIULE ÎNCETEAZĂ CU CĂCATU’ ĂSTA.

Mno, pe la ora 7 auzim mişcare în compartiment, intrăm şi vedem că s-a trezit lumea. Perfect, zic, hai să dormim, că oricum mai avem vreo 6-7 ore până la Mangalia. Plus întârziere, că era şina, evident, dilatată.

Dar crezi că poţi? Cei mici, proaspăt treziţi, plini de energie, au început să facă scandal. Ea se lăuda cu jucăriile ei, el cu jucăriile lui. Nu se cunoşteau în prealabil, deci trebuiau să-şi marcheze teritoriul. Au început să ţipe şi să sară pe banchete. Mai întâi vertical, apoi de pe o banchetă pe alta. Niciuna dintre bunicuţe nu a îndrăznit să-i apostrofeze, căci nu voia niciuna să cedeze. Fiecare trebuia să fie bunica “cool”, care nu-şi ceartă nepoţeii, pentru că ea e o bunică mai bună decât cealaltă, normal.

Mno, io, ca studentul rebel, în drum spre Vama Veche, eram obişnuit să dorm pe gălăgie (oare v-am povestit de noaptea în care m-am îmbătat într-un birt cu muzică penibil de tare, m-am dus la o masă cu două gagici, cu scopul de a le îmbârliga, am adormit la ele pe masă, după care m-am trezit şi am continuat tentativele? Nu? Mă gândeam io.), aşa că nu i-am băgat în seamă, am închis ochii şi am tras pe dreapta. Şi dus am dormit… aproape 5 minute, până m-am trezit cu o jucărie tip Transformers fix în meclă. Vedeţi voi, cei mici trecuseră la pasul următor în joaca lor. Începuseră să-şi arunce jucăriile de la unul la altul. Mai întâi aşa, în joacă, apoi mai violent, cât să simtă (ştiţi voi, teritoriu, alea). Problema e că băiatul nu avea iepuraşi de pluş sau io mai ştiu ce jucării de domnişoare, ci o ditamai plasticăraia. Şi a ratat-o pe fetiţă. Şi m-a pocnit pe mine.

Le-am rugat pe babe să îşi controleze animalele, dar le-a durut la tufiş. M-am certat puţin cu ele, dar le-a durut la tufiş. Aşa că mi-am luat şi eu tufişul şi am ieşit pe hol, iar, să mă bronzez prin geamul de la vagon şi să continuăm berile.

Pentru că ne simţeam rebeli şi mergeam la Vama Veche.

(de Ovidiu Sîrb)