Un bărbat trebuie să meargă unde trebuie să meargă

La început, în Comuna Primitivă adică, pe vremea când oamenii nu se căsătoreau şi trăiau cam la comun, bărbaţii nu plecau de-acasă decât pentru a vâna, a pescui sau a aduna lemne. În rest, stăteau liniştiţi la ei în peşteră pentru că nimeni nu avea o femeie anume a lui, şi chiar dacă ar fi avut, simpla vedere a ciomagului noduros îi tăia femeii primitive orice pornire de a-i face scandal. Istoria nu a consemnat că strămoşii noştri ar fi avut parte de discuţii de genul: “Tu să nu-mi spui mie că ai stat toată ziua să vânezi mamutul ăsta anemic, că nu sunt proastă! Şi nici nu puţi ca de obicei, sigur te-ai spălat în vreo băltoacă azi, plus că văd că ţi-ai luat şi blana aia fără purici. Deci, unde-ai fost de te-ai gătit aşa?”.

Apoi, odată cu apariţia intituţiei căsătoriei, bărbaţii au început să plece de-acasă şi fără scopul precis de a procura hrana sau alte lucruri trebuincioase traiului. Aşa s-ar putea explica, de pildă, marile migraţii, dar, în lipsa unor dovezi arheologice solide, asta rămâne momentan doar o ipoteză. Cert e însă faptul că, atunci când Pământul a fost colonizat în întregime şi bărbaţii n-au mai avut pur şi simplu unde se duce, cineva, un geniu necunoscut al omenirii, a inventat cârciuma. Alături de mersul la război, cârciuma i-a ajutat mii de ani pe bărbaţi să supravieţuiască alături de neveste. Astăzi, când războaiele mondiale nu mai sunt decât un vis îndepărtat, cârciuma rămâne singura alinare a bărbatului însurat, ultimul refugiu al celui care altădată vâna mamuţi şi bizoni, străbătea oceanele într-o pirogă, ucidea fiare cumplite şi îşi mângâia semnificativ parul când intra seara în peşteră.

Acest loc sacru în care bărbatul se dedică întru totul băuturii a stârnit dintotdeauna imaginaţia femeilor. Dar, despre ce cred femeile că fac bărbaţii la cârciumă, vom vorbi mai pe seară.