O zi din viaţa ticăloasă a unui mogul

Privită de pe celălalt mal al lacului Străuleşti, Mogulăria semăna cu un deget lung şi descărnat, un deget mijlociu întins în sus a batjocură – o sfidare evidentă la adresa locuitorilor săraci din sudul Capitalei.

Îndărătul perdelelor grele de catifea, Mogulul tocmai terminase de înfulecat un castron de caviar. Râgâi discret, îşi turnă o băutură străină şi se aşeză confortabil într-un fotoliu. Apoi, fumă în exclusivitate mărci de ţigări străine. Răutatea i se citea pe faţă.

Era seară şi Mogulăria funcţiona la relanti; doar un uşor bâzâit răzbătea din măruntaiele sale, trădându-i activităţile ticăloase.

Închis în biroul său, Mogulul trăi un scurt moment de automulţumire. Avusese o zi bună: reuşise şi astăzi să fure din banii poporului; îşi turnase câţiva prieteni, iar pe la prânz îşi azvârlise o rudă în stradă şi lăsase pe drumuri vreo zece ziarişti de la Jurnalul. În fine, complotase, minţise, sfidase, îşi bătuse joc de pensionari, corupsese şi se lăsase corupt. Pe seară, se zăvorâse pe dinăuntru şi numărase banii lui Ceauşescu.

Vocea piţigăiată a lui Valentin Stan îl trezi brutal din reverie. Sări în picioare, luă telecomanda de pe măsuţă şi verifică pe toate Antenele să vadă dacă tonomatele îşi fac datoria. În loc să se liniştească, efectul fu de natură opusă; se întunecă şi mai tare la faţă.
Oricât de bine ar fi mers treburile, Mogulul ştia că lupta nu era încheiată şi că pericolul pândea viclean. Nici un mogul cu scaun la cap nu-şi putea permite vreun moment de slăbiciune câtă vreme Traian Băsescu, Vânătorul de moguli, nu fusese învins. Băsescu, luptătorul anti-corupţie, duşmanul neîmpăcat al sistemului ticăloşit, cel care jurase că nu-şi va găsi liniştea până ce şi ultimul mogul nu va fi pus cu botul pe labe, îi stătea ca un ghimpe în coastă, îl rodea ca o pietricică în pantofii Gucci cu care sfida în mod curent poporul încălţat în opinci.

Începu să măsoare încăperea cu paşi mărunţi. Nu putea adormi până nu lupta puţin cu Băsescu, iar mintea sa diabolică lucra febril, căutând un mijloc prin care să-i provoace stricăciuni Marelui Luptător. Neînfricatul nu putea fi învins prin luptă dreaptă, trebuia lucrat mărunt la imagine.

Dintr-o dată, Mogulul se lovi cu palma peste frunte, iar pe faţă îi înflori un zâmbet malefic. Să-i facă o ironie, asta era! Să-l persifleze! Ceva subtil, dar muşcător, care să-i provoace suferinţă! Deschise laptopul şi începu să scrie, înfrigurat de emoţie, o leapşă. Propuse ca Băsescu să fie sanctificat şi provocă bloggerii să găsească temeiuri pentru un asemenea demers. Când termină de scris, dădu send, îşi frecă mâinile hrăpăreţe de bucurie şi purcese să-şi bibilească nişte comentarii pe site-ul lui Lovin.

***
În celălalt capăt al oraşului, în sudul sărac al Bucureştiului, în colegiu, Julică primi leapşa, o citi în diagonală şi zise ridicând o sprânceană: “Băi frate, de câte ori să le spun că nu răspund la lepşe? Moguli, n-ai ce să le ceri”. Apoi închise plictisit laptopul, îşi trase pijamaua şi se băgă în pat. Butonă telecomanda şi lăsă televizorul pe Viasat History – azi n-avea nici un chef de talk-show-uri politice, de Băsescu, de căcaturi. Prietena lui îl simţi, se bagă în el şi-i şopti:
- Noapte bună, derbedeul dracului!
- Noapte bună, ţigancă împuţită!