Inventar de porecle ieşite din uz

Când eram eu copil exista un număr restrâns de porecle din care să alegi. Pe vremea aia nu erau internet, DVD-uri şi jocuri pe calculator, iar programul la televizor dura doar două ore şi nici în alea n-aveai ce vedea – nu ca acum. Ca urmare, nimeni nu ştia prea multe personaje de la care să împrumuţi un nume mai de Doamne-ajută. Era atât de rău încât, de pildă, dacă erai portarul echipei naţionale, atacanţilor adverşi nu le era deloc frică de tine: “Cine e în poartă la ăia? Dino Zoff? A, bine că nu e Arnold, ăla ştie să apere ca lumea, sigur nu-i dădeam gol”.

Cele mai comune porecle din anii ’70-’80 erau Calu’, Grasu’, Creţu’, Ţiganu’ şi Geolgău. Calu’, de pildă, era atât de răspândit încât în fiecare cartier existau cel puţin trei-patru Calu’ şi trebuia să ceri explicaţii suplimentare: “Care Calu’? Calu’-Calu’, sau Calu’ ăla din P-uri?”. La Beiuş, pentru a-i putea distinge între ei pe cei mai cunoscuţi trei Calu’, a fost nevoie să fie numiţi uşor diferit: Calu’ (el şi-a păstrat numele intact pentru că era chiar Calu’-Calu’), Căluţu’ şi Calogero. Astăzi, numele de Calu’ cred că a dispărut de tot, eu cel puţin nu l-am auzit niciodată la copiii din spatele blocului. E foarte posibil ca săracii să nu mai ştie precis ce e ăla un cal şi în schimb să fi apărut porecle ca Wargu’ sau Tauntaunu’. Nici numele de Grasu’, altădată comun, nu pare să mai fie folosit. Pircă spune că e politically incorrect şi că de-aia nu se mai foloseşte, dar eu cred că e absolut imposibil să-ţi mai dai seama la cine se referă porecla de Grasu’, pentru că nu mai există decât copii supraponderali. Presupun că a apărut în schimb porecla Slabu’ iar purtătorii ei sunt ironizaţi: “Păi bine mă, tu crezi că eşti bun la fotbal? Păi aşa slab cum eşti, tu alergi tot terenul ca prostu’. N-ai fizic pentru sportul ăsta”.

Când nu aveai vreo caracteristică mai deosebită care să-ţi atragă una dintre poreclele de Grasu’, Creţu’, Calu’ sau Micuţu’ (asta se dădea, logic, copiilor mai înalţi cu un cap decât restul), exista posibilitatea să fii numit Geolgău. Niciodată n-am înţeles ce trebuia să faci ca să capeţi numele de Geolgău – eu am cunoscut trei Geolgăi complet diferiţi şi nu am putut stabili niciodată vreo asemănare între ei. Cel mai ciudat mi s-a părut că unul dintre ei chiar juca bine fotbal.

Pentru ochelarişti însă era disponibilă o plajă mai largă de porecle, de la banalul nume de Chioru’ până la Ochilă sau Aragaz. Nu m-am lipit de niciunul pentru că eu am fost într-o clasă de copii buni, care învăţau bine, aşa că mi-au spus Zahei. Şi ceilalţi ochelarişti din Beiuş aveau nume simpatice, gen Lentilă sau Ocheanu’, iar băiatul cu cele mai mari dioptrii din oraş era numit Sifonu’. Bineînţeles că, de câte ori se întâlneau cu el, Lentilă şi Ocheanu’ făceau mişto de Sifonu’ că e chior şi abia vede pe unde merge. Cum în ziua de azi nu am mai văzut copii fără ochelari, bănuiesc că în uz e mai degrabă porecla Normalu’, pe care puştii miopi sau hipermetropi le-o aruncă dispreţuitor fraierilor care n-au dioptrii, după care îi şi bat şi le iau banii de covrigi.

În zilele noastre, în schimb, poreclele sunt din ce în ce mai comune la adulţi: Marinarul (care probabil că în copilărie era Creţu’), Prostănacul (arată ca un fost Geolgău), Tări, Adelu’, Manivelu’. Sunt convins că, în ritmul ăsta, în vreo zece ani copiii or să-şi spună pe numele de familie – “Popescule, te lasă mă-ta să ieşi afară? Vezi că ies şi Ionescu, Moldovan şi Constantinescu, ia şi tu mingea”. În schimb, adulţii vor avea toţi porecle: “Ţigane, dă-i şi tu raportul ăsta lui Calu’. Calu’ de la Reporting, nu ăla de la Marketing.”