Julică şi marea literatură

Acum ceva vreme, mi-am propus să scriu o carte. Una mare, o capodoperă, ceva colosal şi nemuritor.

Pentru început, l-am convocat pe amicul Radu Pircă la o bere şi i-am propus să o scriem împreună. Tehnica mai fusese folosită înainte de Ilf şi Petrov, prin urmare funcţiona. În timp ce Pircă îşi sorbea berea în tăcere, am pledat plin de entuziasm în favoarea romanului cu doi autori, insistând asupra avantajului, deloc de neglijat, de a împărţi la doi munca pe care un scriitor solitar este nevoit să o depună singur. Argumentele mele nu l-au convins, pentru că, imediat ce am terminat, a început să-mi înşire o sumă de defecte majore pe care el e convins că le am, subliniind totodată că acestea nu puteau fi regăsite nici la Ilf, nici la Petrov. A încheiat exprimându-şi convingerea fermă că toate aceste defecte sunt o piedică de netrecut în calea ipoteticei mele cariere de scriitor.

Am văzut partea pozitivă din această poveste, anume că nu va trebui să mai împart gloria – şi beneficiile materiale care decurg de aici – cu nimeni. Mai rămânea doar s-o scriu.

Pentru început, am încercat să mă opresc asupra unui subiect. Aveam în cap o mulţime de subiecte bune din care puteau ieşi, cu oarecare sârguinţă, opere nemuritoare. De pildă, m-am gândit la un escroc simpatic şi spumos care să cutreiere întreaga ţară, având în acest fel un bun pretext de a introduce în carte mai multe personaje secundare care să dea culoare operei. Mai aveam în rezervă un soldat rubicond care ştia o mulţime de istorii pline de haz, doi tineri care se iubesc cu pasiune în ciuda duşmăniei cumplite dintre familiile lor şi un student care ucide şi jefuieşte o bătrânică, iar apoi este cuprins de cele mai teribile remuşcări. Printr-un fantastic ghinion, toate aceste subiecte fuseseră deja folosite.

Văzând că bat pasul pe loc, am recurs la un şiretlic psihologic: mi-am anunţat cei mai apropiaţi prieteni că am de gând să scriu o carte. Mi-am făcut socoteala că nu voi mai avea încotro şi mă voi apuca de scris, de teamă să nu mă fac de râs că nu sunt un om de cuvânt. Bineînţeles, mi-am supraestimat cu mult propria capacitate de a mă ruşina. De cîte ori mă întreabă cineva ce se mai aude cu cartea, răspund pe un ton grav că tocmai sunt prins cu un proiect grozav, motiv care mă face să amân pentru moment scrierea cărţii. Din raţiuni de prudenţă, refuz să dezvălui despre ce este vorba, invocând superstiţia că, dacă vorbeşti despre un proiect, şansele sale de realizare se diminuează substanţial.

Trebuie să spun că, totuşi, o fărâmă de adevăr există aici, în sensul că am într-adevăr o mulţime de proiecte grozave, doar că nu am început încă niciunul. În momentul de faţă, stau în vârful patului şi mă gândesc intens la ele, întorcând problema pe toate feţele şi analizând posibilităţile prin care le-aş putea realiza. Cred că ar ieşi o carte grozavă din asta – mă gândesc, de pildă, la un boiernaş care şade toată ziua în pat şi face planuri. Aş putea introduce şi un servitor la fel de trândav, care să moţăie pe un scăunel aşteptând să se trezească stăpânul. Voi scrie o carte atât de bună încât un regizor celebru, poate chiar Nikita Mihalkov, îşi va exprima dorinţa de a o ecraniza.