Micii asasini

Una dintre cele mai răspândite idei în rândul adulţilor este aceea că cele mai pline de răutate fiinţe care există pe lume sunt copiii. Aceşti mititei care de multe ori se ascund în spatele unor chipuri adorabile sunt capabili de cele mai mari acte de cruzime şi nimic nu pare să-i desfete mai mult decât suferinţa provocată altora.

Înainte să mă contraziceţi, amintiţi-vă cum vă tupilaţi în copilărie îndărătul unui gard sau al unei ferestre, aşteptând cu o răbdare fără margini un trecător nevinovat asupra căruia să aruncaţi diverse proiectile special pregătite în acest scop, de la pietre şi scoabe de praştie la cornete de hârtie cu ac în vârf. Amintiţi-vă apoi de bucuria care vă umplea sufletul ori de câte ori vreun domn cumsecade sau o bunicuţă în baston privea cu nedumerire în jur, frecându-şi partea dorsală.

De câte ori nu aţi spart cu o piatră geamul unui vecin care nu v-a făcut niciodată nici un rău, iar apoi, cu cea mai nevinovată mutră din lume, aţi pretins fie că n-aţi văzut nimic, fie că a fost un copil care a fugit, subliniind totodată că nu vă puteţi explica această proastă creştere sub nici un chip?

Să nu uităm nici de micile animale care trăiesc în apropierea omului. În opinia micilor bestii umane, singurul motiv pentru care acestea există este acela de a fi chinuite, trase de coadă şi închise în magazii întunecoase, fără mâncare şi apă. În mod nefericit pentru ele, aceste animale au o predispoziţie nesănătoasă de a iubi copiii; când realizează, în sfârşit, că omuleţii atât de drăgălaşi sunt în realitate cei mai mari torţionari ai lor, este desigur prea târziu. Am cunoscut odată un motan care, prins pe o alee între un dulău cu înfăţişare fioroasă şi o fetiţă blondă şi bucălată care bătea din palme şi striga încântată: “Pis, pis, piiiis”, s-a aruncat fără nici un regret în colţii dulăului şi a fost serios tăvălit. Numai Dumnezeu ştie prin ce experienţă neplăcută a trecut înainte, dacă a fost capabil de o asemenea alegere.