Bază, tovarăşul Ceauşescu!

În primele două rînduri în care l-am văzut pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu, farul nostru călăuzitor, experienţa a fost de-a dreptul dezamăgitoare. Odată, pe cînd Tovarăşul se afla într-o vizită de lucru în judeţul Bihor, elicopterul prezidenţial aterizase pe stadionul echipei locale din Beiuş; mă căţărasem pe copertina băncii de rezerve a oaspeţilor, dar n-am reuşit să văd decît o siluetă minusculă care, de altfel, a dispărut imediat într-un Aro. Suficient însă ca să pot povesti ulterior, plin de emfază, diverse amănunte picante şi, întîmplător, complet neverificabile, dat fiind că fusesem singurul din clasă care văzuse scena de la o oarecare înălţime.

A doua oară a fost şi mai decepţionant: eram atît de departe şi mă găseam într-o poziţie atît de nefavorabilă, încît nici măcar nu sînt sigur că am urmărit cu privirea pe cine trebuie. La finalul ceremoniei, singura mîngîiere care mi-a rămas a fost aceea că patria noastră socialistă avea de-acum Canalul Dunăre – Marea Neagră, şi asta ne va ajuta foarte mult.

După cele două experienţe nu foarte reuşite, e de la sine înţeles că, atunci cînd şansa mi-a surîs nesperat pentru a treia oară, eram decis să nu las şi această ocazie să-mi scape. Tovarăşul urma să facă o vizită la centrala nucleară şi clasa noastră, care cîştigase locul I pe ţară la concursul de colectare a materialelor refolosibile (apărusem cu moaca şi-n Cutezătorii pe chestia asta), urma să stea în primul rînd.

În sîmbăta cu pricina, am întîrziat. Ploua cîineşte şi curtea şcolii era pustie; autobuzul cu fruntaşii pe ţară la colectarea materialelor refolosibile plecase de mult. În toată şcoala nu mai era decît femeia de serviciu, care m-a sfătuit să mă duc acasă şi luni să spun că am avut febră. Eu eram însă hotărît ca, de data asta, să-l văd pe Tovarăşu’ de aproape.

Zece minute mai tîrziu, biciuit peste faţă de rafale violente de ploaie, coboram în galop strada 23 August, coteam spre stînga şi-o luam de-a lungul Canalului, măreaţa ctitorie la inaugurarea căreia eşuasem atît de lamentabil în încercarea de a-l vedea de aproape de tovarăşul Nicolae Ceauşescu. Am mers aşa vreo doi kilometri, apoi s-a terminat asfaltul. Mi-am suflecat cu grijă pantalonii şi mi-am continuat drumul fără să preget – de bună seamă, o atitudine foarte potrivită pentru un pionier şi viitor comunist. Înaintam cu greutate, ţopăind printre băltoace şi ferindu-mă din calea basculantelor care treceau încoace şi-ncolo; din cînd în cînd, mă opream să-mi scutur picioarele, încercînd să-mi dezlipesc de pe pantofi bucăţile mari de clisă care îmi îngreunau considerabil mersul. Cîţiva muncitori au încercat fără succes să mă convingă să mă întorc din drum, clătinînd din cap în faţa unei asemenea hotărîri care lor li se părea prostească. Am clătinat şi eu din cap, mîhnit să constat că în oraşul nostru mai există oameni care nu merită numele de comunist.

Am ajuns complet epuizat, dar fericit: reuşisem. Faţa îmi radia de bucurie – deşi probabil că nimeni n-a văzut asta, din cauza noroiului care mă acoperea. Mi-am făcut loc cu coatele pînă am răzbit în primul rînd; de aici, aveam să-l văd foarte bine pe Tovarăşul.

Diriginta era stacojie şi ţipa isteric:
- Constantinescu, ce cauţi aici? Nu vezi cum arăţi? Cum crezi că poţi să apari în halul ăsta în faţa Tovarăşului? Treci imediat în spate, cu a VI-a D!

De unde eram, n-am văzut aproape nimic. Eu, Constantinescu, elevul care cîştigase pentru prima dată în istoria Şcolii Generale nr. 4 toate concursurile şcolare pe oraş, de la concursul de matematică “Traian Lalescu” şi concursul de istorie a PCR la “Sanitarii pricepuţi”, în loc să binemerit de la şcoală, stăteam printre prostovanii dintr-a VI-a D şi mă uitam cum o vacă preţioasă de la mine din clasă, odrasla semicretină a unei activiste locale de partid, îi dă flori Tovarăşului. Tremuram de indignare.

Atunci am ştiut că voi deveni comunist.

Notă: Pentru un plus de autenticitate, am păstrat ortografia cu î din i.