Şi acum hai să-ţi explic: o ţară dă faliment atunci când nu mai poate efectua plăţi către creditori. Normal că îşi poate plăti în continuare funcţionarii, pentru că poate tipări bani cu duiumul (vezi Zimbabwe, unde inflaţia a ajuns, tocmai din această cauză, la câteva milioane de procente). Doar că creditorii nu se lasă duşi; ei vor bani adevăraţi, de preferinţă dolari. Ok, dar statul respectiv nu are dolari, şi propria sa monedă este un fel de hârtie igienică.
Atunci, statul se duce la Fondul Monetar Internaţional şi cerşeşte un împrumut. Pe care de obicei îl primeşte, legat de câteva condiţii: să facă nişte reforme, să mărească impozitele, să se spele pe dinţi în fiecare dimineaţă, să nu aibă negru sub unghii, etc.

Totuşi ulciorul nu merge de multe ori la apă, şi dacă statul despre care vorbim nu reuşeşte să îşi redreseze finanţele, cândva nu va mai primi nici un ban de la FMI. Caz în care nu îşi va mai putea plăti datoriile externe. Caz în care înseamnă că a dat faliment.

Însă bineînţeles că în asemenea cazuri statul nu este vândut la bucată, cum cred unii comentatori de-aici, şi nici locuitorii săi nu devin sclavi. Ci urmează un pas foarte simplu: renegocierea datoriilor. Adică statul se duce la creditor şi îi zice “domnule creditor, îţi datorez un miliard de dolari, cu o dobândă de şase la sută. Ei bine, n-am banii ăia, şi nici n-o să îi am vreodată. Propun totuşi să îţi plătesc jumătate de miliard, cu o dobândă de doi la sută”. Se va negocia până când se va ajunge la un compromis, dar altă posibilitate nu există, nici pentru creditor, care preferă să primească jumătate de miliard în loc de nimic, nici pentru debitor, care preferă să plătească jumătate de miliard, dar să primească din nou împrumuturi, decât să nu plătească nimic, dar să nici nu mai vadă vreodată vreun ban de la cineva.

Cam aşa deci. Dacă vrei să ştii mai multe, citeşte articolul despre criza financiară din Argentina din 2001: http://en.wikipedia.org/wiki/Argentine_economic_crisis_%281999%E2%80%932002%29

În cazul unui “faliment” suveran, pasul 3 este sărit, dintr-un motiv simplu: statul, de fapt, nu există Teoretic, el este deţinut de cetăţeni. Pe care nu poţi să-i privezi de drepturi.
Le poţi cere o parte din impozitele adunate. Dacă există active interesante, le poţi executa.
Dar dacă ăstea nu sunt de ajuns, s-a cam terminat, adio bani!

dau peste tot reportaje genul aluia de eri, cu tiganii care furau mancarea expirata si ne face sa credem ca asta este situatia Romaniei.

doar puturosii mor de foame, te muti la tara de exemplu si nu vei muri niciodata de foame.

@ Dekora: 1. Problema nu e ca-i pe bani, ci pe CATI bani, si acei bani CE anume platesc.
2. Procesul este initiat, si a reusit deja sa ajunga la proportii de masa. Mai ramane sa se generalizeze.
@ warlock: Pana pe la gradinita… (nu afirmase nimeni ca ar fi “pret-a-utiliser”!)
@ paisie & Arthur: Campania electorala s-a terminat. Folositi niste apa rece (de baut si de turnat pe cap).
@ Razvan: Dupa explicatiile dumitale – crezi ca am dat deja faliment?
@ Bucatarul: La activitati calificate nu se poate?
@ mRcosmin: Teritoriul national. Iti dai dumneata seama CE New-York s-ar putea construi pe Romania? Si NICI n-ar mai fi nevoie de amenajat in mod artificial Central Park… (sau Yokohama, sau Shanghai…) ;;)