Particular, închiriez loc de parcare

Pe b-dul Decebal, încetinesc în dreptul restaurantului Rubby Tuesday şi îmbrăţişez cu privirea zona. Nu se vede nici un loc de parcare liber, nici pe Decebal, nici mai în spate, printre blocuri. Dintr-o gheretă albă de pe trotuar ţâşneşte un paznic, se opreşte cu vârfurile pantofilor pendulând periculos peste bordură şi înţepeneşte uşor aplecat de spate, aşteptând. Cobor geamul şi-l întreb de un loc de parcare.

- Imediat, şefu’.

Lângă gheretă e o groapă căscată în trotuar, se lucrează la nişte conducte. Groapa e înconjurată de o bandă atârnată de nişte beţe, dar cum până la stradă mai era loc de o maşină, paznicul trăsese banda câţiva metri mai încolo şi acum – l-am felicitat în gând pentru inventivitate – avea propriul lui loc de parcare. Izolat cu bandă, nu aşa!

Se execută cu mişcări scurte şi repezite. Scoate băţul şi-l mută la loc, unde îl puseseră muncitorii, eliberând locul de parcare. Apoi face un gest larg şi uşor teatral cu braţul, adică: poftiţi, şefu’, ce nu fac eu pentru dumneavoastră?

Am vrut să-i dau zece mii pentru deranj, dar m-am gândit că o să mă vadă intrând la Rubby Tuesday şi o să creadă că sunt plin de bani şi zgârciob. I-am dat trei’j de mii, a fost mulţumit.

Întotdeauna l-am invidiat pe Copos pentru naturaleţea cu care se plânge de bani; eu pur şi simplu n-am putut să-i spun: “N-am, moşule, mai mult, sunt sărac…”.