O mamă bizi

Într-o zi, mai demult, mă sună sor-mea aia mare: “Am feştelit-o. Şi-a tras mama net”. “Aşa, şi?”. “Şi eşti prost de mori. Ia deschide-ţi messengerul, să vezi cine-ţi dă buzz-uri”.
Mă şi vedeam răspunzînd toată ziua la chestionare online de genul: “Ai mîncat ceva azi?”, “Nu eşti răcit?” şi, normal, “Mamă, tu n-ai de gînd să te-nsori odată?”. Plus că vă daţi seama cam cum sună la vîrsta mea, cînd te-ntreabă cineva ce-ai făcut aseară: “Ce să fac? Am stat cu mama pe messenger”.
Aşa că, pentru siguranţă, am trecut toată familia pe permanently offline şi am început să umblu pe vîrfuri pe net, să nu mă simtă mama.

Peste vreo cîteva zile, mă apelează sor-mea aia mare pe messenger: “Mă, am rîs cu mama de m-am spart. A făcut mişto de mine, şi-a testat emoticoanele şi după aia mi-a zis s-o las în pace, că se joacă şi n-are timp de mine” (sor-mea lucrează cam 14 ore pe zi şi are deadline-uri din trei în trei zile; oamenii ăştia îi bîzîie toată ziua pe messenger pe oamenii serioşi, care se joacă).

După o vreme, mi-am luat inima în dinţi şi m-am logat online. Era şi mama. Mi-a transmis un mesaj prin sor-mea aia mare: “Vezi că mama se joacă Zuma, a zis să n-o deranjezi. În plus, cică n-are ce vorbi cu tine: nu eşti cool deloc”.