Ne-a mai părăsit un artist: Nero

În ziua de 9 iunie a anului 68, declarat duşman al poporului roman de către Senat, părăsit de către Garda pretoriană (care, simţind că împăratul e cam pe ducă, îşi amintise subit că-i mai rămăseseră nişte libere de anul trecut) şi cu soldaţii lui Galba pe urmele lui (nu ştia exact ce vor să-i facă, dar nici nu suferea de curiozitate excesivă), Nero se sinucide, rostind nemuritoarele vorbe: „O, ce artist piere odată cu mine!”.

Pentru aceia dintre voi care nu ştiu despre Nero decât că a dat foc Romei (n-a fost aşa, dar asta păţeşti când te iei de creştini, te bate Dumnezeu), trebuie spus că Nero a fost, într-adevăr, un suflet sensibil, de artist.
Îi plăcea să apară pe scenă, performând ca poet, citared, actor sau muzician şi participa la diverse festivaluri şi concursuri – unde, surprinzător pentru un tip care era venerat ca zeu, se supunea regulamentelor, îşi respecta adversarii şi avea emoţii reale în ce priveşte rezultatul (totuşi, nu se ştie cum reacţiona la eşecuri, din simplul motiv că nici un juriu n-a fost atât de tâmpit încât să nu-l declare câştigător). Scria versuri, despre care Seneca şi Suetonius spun că erau chiar foarte bune (mă rog, Seneca era cam pupincurist) – din păcate, ele nu s-au păstrat, un singur vers putându-i fi atribuit astăzi cu certitudine împăratului („Gâtul columbei lui Venus străluceşte la fiecare mişcare”). De asemenea, a compus poeme dramatice şi tragedii, pe care le cânta el însuşi în teatre, acompaniidu-se la o citeră, şi un poem epic despre războiul troian.

Din păcate, istoria este de multe ori nedreaptă: 2.000 de ani mai târziu, numele acestui artist plurivalent este împrumutat fără nici o acoperire unui program de ars cd-uri. Dacă tot ţinea industria IT morţiş să folosească numele lui Nero, putea măcar să-l dea unui program care compune muzică de Marius Moga.