Poetul şi pulpele rozalii

Pe la douăsprezece noaptea, ies anevoie din cîrciuma “Bolta Rece”, tîrîndu-l după mine pe marele poet M., unul dintre cei mai importanţi poeţi ai generaţiei ’80. Scările pe care trebuie să le urc mi-ar da de furcă şi dacă aş fi singur; acum, însă, îmi revine nobila misiune să-l car în spate pe acest titan al literelor, a cărui operă se studiază la Universitate. Ajung în stradă năuc, în timp ce poetul declamă cîteva versuri închinate unor gingaşe domniţe care băuseră toată seara vodcă la o masă alăturată, se îmbătaseră crunt, iar una dintre ele se împiedicase cînd ieşise de la baie şi se întinsese cît era de lată pe podea.

Aerul proaspăt de afară îl înviorează pe poet, care părăseşte pentru moment tărîmul poeziei în favoarea unor chestiuni mai lumeşti: îşi aduce aminte că fusese invitat la nu ştiu ce chef. “Băi, mergem la chef!”, decretează poetul. “Încotro-i Gheorghieniul?”.

Am sarcină precisă de la nevastă-sa să-l duc acasă, aşa că îl iau uşor pe după umăr şi-l conduc încotro vreau – nu-i spun că nu mergem la chef, ca să mă bucur de linişte pînă se prinde singur. Mersul pe jos îi face bine poetului – în dreptul tribunalului îi revine simţul orientării şi dă s-o ia în dreapta, spre cartierul Gheorghieni. Îi barez drumul şi îl împing înainte; nu mă poate dovedi prin forţa fizică, aşa că încearcă să mă convingă: “Mă, nu fi prost. Mergem la femei. Ne aşteaptă sîni de catifea şi pulpe rozalii!”. “Optzecistule, fi-ţi-ar femeile ale dracu’, treci acasă”, zic, şi încerc să-l iau pe sus. Poetul simte pericolul şi se agaţă disperat cu mîinile de colţul tribunalului; corpul e în întregime pe strada care merge spre el, iar capul e după colţ, privind în direcţia cartierului Gheorghieni. Îl trag fără milă de mijloc, încercînd să-i descleştez mîinile de pe clădirea tribunalului, în timp ce poetul geme: “Vrei să mă duci acasă, porcule!”.
Reuşesc să-l dezlipesc de pe tribunal şi să-l pun pe drumul cel bun. Se opreşte din cînd în cînd, îşi aduce aminte de pulpele rozalii care încă îl aşteaptă şi suspină; în fine, las menajamentele deoparte, îl iau de guler şi-l tîrăsc literalmente pînă acasă.

Intrăm în bucătărie şi găsim masa pusă. Optzecistul se împiedică de un scaun şi se prăvăleşte ca un sac de cartofi pe podea, răsturnînd în cădere un borcan imens de murături; borcanul se rostogoleşte prin încăpere, zdrăngănind prelung, şi se opreşte în piciorul unei mese. De dincolo se aude mişcare, iar eu şi poetul înlemnim de groază. Peste cîteva clipe, din uşă ne măsoară nevasta poetului. Îmi fac socoteala că, totuşi, sînt eroul pozitiv: doar l-am adus acasă pe bărba-su. Dau un “săru’ mîna” servil şi zîmbesc tîmp. Poetul se dezmeticeşte mai repede, sare ca un arc şi spune fără să clipească: “No, am venit. Porcu’ ăsta de Jul vroia să mă ducă la nu ştiu ce chef, da’ l-am convins să vină aci, să mănînce ceva şi să se culce”.