E criză băăăăăă! (II)

În Vinerea Mare, pe la zece seara, după aventura din Real de miercuri, dau să-mi torn și eu un pahar cu bere și să mă pregătesc de un film, ceva.
“Nu-ți pune bere!”, se aude o voce serioasă pe un ton ridicat.
“Păi de ce?”, întreb nedumerit.
“Pentru că mergem la Real și trebuie să conduci!”, mă lămurește imediat vocea.
“Ce să facem la Real? Am cumpărat miercuri tot…”, încerc să mă scot.
“Ne trebuie o mașină de făcut tăiței!”, nu mă iartă vocea.
“Dar tu nu știi să faci tăi… Da, mergem!”, răspund și încep să mă îmbrac aducându-mi brusc aminte că NE TREBUIE mașină de făcut tăiței pentru că NE-A TREBUIT și P90, și Red-Dot, și bile…

Ajuns la Real, să mor. Era plin ochi. Făceau toți cumpărături de parcă venea potopul și strângeau provizii.
“Să vezi cât stau la coadă…”, mi-am zis și am început să caut mașina de făcut tăiței care urma a fi folosită la făcut Fimo și nicidecum la prepararea făinoaselor care-mi plac mie în ciorbă.
Ce m-a surprins a fost faptul că doar câteva raioane erau aglomerate, restul fiind libere. După cum vă dați singuri seama, la raionul de pește nu era nici dracu, nu mai zic de vânzător (că na, dezlegare la pește a fost săptămâna trecută, acum era dezlegarea la porc) în schimb era bătaie la raionul de mici și fleici, la păstrămuri și salamuri și, bineînțeles, la bere și alte băuturi alcoolice.

Am așteptat în zadar să vină vreun gigel să-mi dea și mie un pește (că-mi place peștele mai mult decât porcul, vita, puiul sau alt animal care trebuie împușcat, tăiat sau electrocutat pentru a fi prins) dar, văzând și că nu am șanse și că puțea peștele ăla de parcă ar fi fost prins acum zece ani, m-am lăsat păgubaș și am plecat să-mi găsesc altceva. Am găsit un DVD cu “O scrisoare pierdută” (ecranizarea din 1953), un bax cu bere și, normal, mașina de făcut tăiței pentru care am venit. Dar nu puteam pleca doar cu atât de puține produse pentru că dădea nașpa la casă… Așa că ne-am mai plimbat vreo două ore până s-a umplut coșul cu chestii de care nici nu bănuiam că aveam nevoie dar am aflat între timp că “ne trebuie”.

Distracția a început la casă. Da, la casă pentru că doar una era deschisă, la restul se numărau banii sau se schimba tura. În fața mea, nu-mi venea să-mi cred ochilor, cocalarul și pițipoanca. În afară de Denisa nu am alți martori dar pot să jur că, în dicționarul enciclopedic, la cuvântul “cocalar” era poza lui și la “pițipoancă” era poza ei. Erau standardul unanim acceptat de cocalar și pițipoancă. El într-un tricou alb cu model de prost gust, mulat pe burta dizgrațioasă care evada peste curea, cu pantaloni trei sferturi mulați pe fund și largi jos, cu șosete albe și slapi ieftini. Era tuns zero pe margini și avea cam un centimetru de păr în vârful capului din care curgea gelul ca anumite lichide de pe Alina Plugaru. Câteva ghiuluri de prost gust îi împodobeau mâinile în care ținea cheile de la mașină și telefonul mobil iar la gât, peste tricou bineînțeles, îi atârna un lanț gros de vreun centimetru, aparent din aur.

Ea avea o pereche de blugi oribili (paiete, modele, chestii socoteli) cu talie joasă peste care se revărsau din plin șuncile de vreo două degete. O bluziță roz (din aia de lăsa să i se vadă buricul și cercelul înfipt în el) se asorta cu balerinii ieftini cumpărați din bazar și-i scotea în evidență burta care-i acoperea nasturele de sus de la pantaloni. Și ea era plină de haur ca orice pițipoancă de toate invidiată și de nimeni egalată și își ținea la vedere telefonul din care răsuna din când în când o manea de prost gust (“și când mor eu am valoare, la sicriu fac buzunare să vadă dușmanii bine că-mi iau banii după mine” – am învățat-o pentru că a sunat de cel puțin cinci ori).

Și dacă asta nu vi se pare de ajuns (ca priveliște mă refer), aflați că până am ajuns la casă (adică vreo jumătate de oră cât am stat la coadă) mai aveau un pic și și-o trăgeau în fața mea. Și eu îmi pup nevasta pe stradă, dar scurt că nu-i frumos să stau juma’ de oră și să-i bag limbi în gât pe mijlocul trotuarului, dar ce faceau ei întrecea orice. El a început prin a-i băga mâna pe sub tricou pentru a o masa pe spate. A continuat apoi să o maseze, tot pe sub tricou, pe sâni, în timp ce-i băga limbi în gât de parcă erau într-o cameră de hotel ieftină.

După jumătate de oră de dezgustat clienții magazinului, au plătit cele 3-4 produse pentru care veniseră la Real la miezul nopții (pentru că mall-ul din Deva se închide la 9 seara) și au plecat. Astfel am ajuns la casă să platesc și eu și să încerc să mă binedispun cumva.
Dar nu am avut acest noroc pentru că, după ce am plătit, mă trezesc cu veșnica întrebare marca Real:

“Aveți talon pentru cupoane? Să câștigați un cățelus de pluș!”