Copil fiind… (XVI)

Cutreieram și păduri, mă urcam în copaci, jucam ascunsa, mă juleam sau îmi spărgeam capul, dar când mă gândesc la amintirile băgate în cap cu forța…

După cum ați citit în episoadele precedente, cred că știți deja că, în copilărie, n-am fost chiar ușă de biserică sau cel mai cuminte copil din curtea școlii. Dacă asta credeați până acum, vă anunț solemn că vă înșelați amarnic. Am fost o pramatie de nici eu nu știu cum de m-au suportat ai mei părinți până am început să dau de gustul… altor chestii. Când îmi povesteau ai mei că făceam exact ce spuneau ei să nu fac ziceam că am părinți răi, ca tot copilul. Acum am realizat că eu, să mă fi avut pe mine copil, mă dădeam afară din casă în secunda doi și bătut măr. Chiar nu știu cum de m-au suportat ei. În schimb, ceea ce apreciez acum, faptul că mi-au băgat unele amintiri în cap cu forța mi-a prins extrem de bine. Dar destul cu introducerea, să incepem povestirea.

În primii ani de școală, ca orice copil, trebuia să mă laud și eu cu ceva la școală, nu?
Într-o zi, prin ’86, vine unul cu o bancnotă de 20 de dolari la școală. Am încremenit toți (nu știam pe vremea aia ca există securiști ca Voiculescu din cauza cărora făceai pușcărie dacă aveai valută pentru că te turnau doar să le fie lor bine). Înafară de lei nu mai văzuse nimeni altă bancnotă, poate doar ruble. Am căscat gura toți la eroul care ne arăta bancnota de 20 de dolari (doar după mulți ani ne-am prins de ce a venit bătut măr de către părinți a doua zi). Era ceva nemaivăzut, mai tare decât bila excentrică de sărea în toate direcțiile pe care o adusese Cosmin de la a III-a C cu o zi înainte. Devenise ăla idolul tuturor, avea bani străini nemaivăzuți, ce naiba.

A doua zi apare altul, de la a IV-a B, cu stilou cu peniță de iridiu. Nebunie mare. Toți își scriau numele în oracolul lui cu acel stilou. Se uitase oarecum de eroul care avea valută, dar asta doar până când preda fiecare stiloul următorului. Atunci mi-am dat seama că trebuie să fac cumva să ies și eu în evidență. Nu puteam rămâne doar un nimeni în toată școala aia, nu?

Următoarea zi am venit la școală mândru și privindu-i pe toți de sus. Aveam la mine aur. AUR frate, nu orice. Nu conta că era sub formă de verighetă și aparținea maică-mii, important era că aveam aur, ceea ce nu mai avea nimeni. Bineînțeles că maică-mea, care-și lăsase verigheta la curățat în nu mai știu ce zeamă, nu știa că verigheta ei, în loc să fie în paharul cu soluție în care-l lăsase, era la mine, să am cu ce mă lăuda la școală.
Pentru mine chestiunea era extrem de simplă. Iau verigheta, o arăt la toată școala să vadă lumea că am aur, o aduc înapoi acasă, o bag înapoi în soluție și gata.

Da, pare simplu. Atât că a apărut o singură problemă, și anume partea în care am pierdut-o, pe ea, verigheta. Cum naiba am pierdut-o sau unde dracu am pierdut-o nu mai știu, că dacă știam n-o mai pierdeam, nu? Important e că am pierdut-o. Urmarea cred că o intuiește toată lumea… Mi-am luat o mamă de bătaie de o țin minte și acum. La cât de meșter eram la plâns (de obicei începeam să zbier înainte să dea careva în mine), am plâns și în avans și în timpul și după bătaie. Mult timp. Cam vreo lună dacă nu mă înșel, în fiecare zi în care-și aduceau aminte ai mei că am pierdut verigheta maică-mii la școală… Partea și mai interesantă e că am recunoscut că eu am fost de vină doar acum vreo 4 ani, când deja bătaia a devenit deplasată și nu mai avea nici un efect asupra unui om de 27 de ani (asta înseamnă să ții un secret timp de 20 de ani)…

O altă întâmplare, cu aceleași efecte, a avut loc prin ’90. Abia ne mutaserăm într-un nou apartament și, după cum e normal, ne-am apucat de zugrăvit. De fapt ne mutaserăm noi din ’89 pentru că acolo primise taică-miu repartiție. Așa că ne-am trezit mutați într-un bloc încă în construcție, fără geamuri, uși, apă sau lumină. Geamurile și ușile au fost puse primele, apa și lumina au venit pe parcurs.
În fine.

Ne-am mutat și apoi ne-am apucat de aranjat prin casă. Am zugrăvit, am pus parchet, am făcut instalațiile sanitare… Da, la instalațiile sanitare vroiam să ajung.
S-a gândit taică-miu că nu are rost să lase budele cum au venit ci mai bine e să modifice un pic treaba, să dea mai bine. Așa că, în loc de rezervorul de WC de sus, a pus (cu ajutorul unui mesereaș – da, am scris intenționat mesereaș) rezervor de WC jos (așa cum îl au majoritatea dintre voi acum). Pentru acest mic artificiu a fost nevoie de foarte multă muncă din partea mesereașului, asta pentru că a trebuit să facă niște mari modificari rețelei de canalizare care intra în apartament.

A facut mesereașul modificările, a dat drumul la apă și a plecat. Pe la trei jumate dimineața mă trezesc și mă duc să mă piș. Mă piș, ca omul, trag apa și mă întorc la somn că peste câteva ore trebuia să mă trezesc și să mă duc la școală.
Ajung în pat și realizez că-s cam ud pe picioare. Până la genunchi chiar.
“Să fi transpirat în halul ăsta? Eu care transpir ca un câine, doar prin limbă?”, îmi zic și cobor din pat să inspectez problema.
M-am prins imediat că e apa în casă până la genunchi doar pentru că m-a lovit o carte care plutea… În secunda următoare am trezit toată casa și ne-am apucat de scos apa.

Nu am scăpat de școala în ziua respectivă, dacă asta vă închipuiți, pentru că am reușit să scoatem apa din casă până la 7:30 când trebuia să plec eu la școală. În schimb mi s-au motivat notele proaste din ziua respectivă pentru că, până să plec acasă de la ore, încă nu terminase de curs toată apa din ghiozdanul meu…
Dar nu asta a fost problema, distracția abia acum începe.
Stând la etajul trei, apa a curs până la etajul unu (că la blocul ăla nu este parter să-l fi inundat și p-ăla). Așa că n-am fost singurii care au scos apa din casă cu ligheanul.

După această aventură au venit niște unii care să constate ce s-a întâmplat. Vin gigeii, se uită, își dau cu părerea și, când să scrie pe procesul verbal că a fost vorba de o defecțiune din cauza celor care au construit blocul (pentru care trebuiau să ne despăgubească pe toți) apare boul de mine la căscat gura.
“Auziți, da’ oare nu-i din cauza lu’ gigelul ăla care ne-a montat buda ieri? Poate n-a făcut bine lipiturile…”
În secunda doi s-a reluat investigația și s-a demonstrat că aveam dreptate. În secunda trei aveam curu’ cât China și negru ca tăciunele din cauza unei curele de piele și nu a gigelului care nu făcuse lipiturile bine, ci mai degrabă pentru că aveam gura mare… După aia am realizat de ce mi-am luat bătaie, în momentul în care a trebuit să plătească taică-miu pentru schimbarea parchetului și zugrăvirea apartamentelor celor doi care fuseseră afectați de inundație…

Și, pentru a încheia într-o notă veselă, vă voi mai povesti încă o chestie legată de acea vestită inundație.
Fiind bloc făcut pe sistem vechi, sub parchet aveam o placă de nu mai știu ce sub care erau vreo trei-patru centimetri de nisip.
După inundație a scos toată lumea parchetul și a ramas în camere doar nisipul, la uscat.
S-a uscat nisipul și s-a pus înapoi parchetul. La mine și la ăla de la etajul unu pentru că la ăla de la etajul doi tot nu se usca nisipul dintr-o cameră și nu știa ce naiba are.
A aflat sărmanul om într-o zi când a venit mai devreme de la serviciu și ne-a prins pe mine și pe fi-su făcând castele de nisip în camera aia, cu apă adusă cu găleata de la baie, că mare nu aveam în preajmă…

Și așa mi-am mai luat o mamă de bataie și de la un vecin, nu doar de la parinți…

Alte episoade, amintiri și seriale comice găsiți în sectiunea Seriale