Muza lui Dostoievski

În blocul soră-mii, la parter, e un mic magazin alimentar ţinut de o babă hrăpăreaţă. Ea crede că e şi vicleană, dar nu e. De pildă, pe mine nu îndrăzneşte să mă fure – am un aer aşa, intelectual, e clar că sînt or inginer, or vreun şef pe la primărie sau administraţia financiară. În schimb, pe sor-mea a citit-o imediat că nu-i nimic de capul ei (normal, a făcut doar o amărîtă de Filologie), aşa că o fură fără jenă. Sor-mea ştie că o fură, de aia nici nu cumpără de la babă decît foarte rar, după ce se închide celălalt magazin. Baba, fiind convinsă de abilităţile ei negustoreşti, nu pune la suflet; pentru ea contează cu adevărat doar muşteriii cu bani – dacă iei doar o franzelă, ţi-o aruncă pe tejghea; în schimb, dacă eşti un tip cu dare de mînă şi cumperi şi cafea, dulciuri sau salam de-ăla scump, devine foarte afabilă (e drept că tot te ciupeşte la bani, dar măcar te respectă).

Deşi pe mine nu mă fură (plus că mă şi respectă), n-am putut s-o sufăr niciodată (e genul ăla de babă care probabil l-a inspirat pe Dostoievski atunci cînd a scris “Crimă şi pedeapsă”), aşa că o evit cît pot. Sîmbătă seara, însă, celălalt magazin se închisese şi m-am dus să cumpăr de la ea. Totalul era patru sute de mii şi-o mie – i-am dat cinci sute de mii şi-am aşteptat restul. A scos din sertar o hîrtie de o sută de mii şi m-a întrebat dacă am o mie, timp în care, totuşi, n-a lăsat suta de mii din mînă. M-am scobit în buzunare şi n-am găsit nici o monedă. “N-am”, i-am zis, convins că-mi dă totuşi suta, în contul grămezii de monede pe care i-am lăsat-o de-a lungul vremii. Baba, însă, a băgat hîrtia de 100.000 înapoi în sertar şi mi-a numărat pe tejghea 99.000. Cu flerul ei la oameni, cred că m-a citit că nu-s totuşi vreun şef pe la primărie sau administraţia financiară, ci doar un inginer banal, care trebuie respectat cu măsură.