Distrugătorii de mituri (II)

De mult vroiam să scriu un serial despre armată dar, ținând cont că n-am făcut armata, ar fi fost penibil să înventez niște întâmplări sau să-mi asum întâmplările altora. Așa că am descoperit metoda ideală prin care să scriu despre armată fără să inventez sau sa-mi asum nimic. Voi scrie despre întâmplările cu vajnicii soldați ai țării care le înfloresc de nu se mai poate atunci sunt lăsați la vatră.

După cum știti, orice soldat întors acasă a fost, fără doar și poate, cel mai tare și mai deștept castravete de pe o rază de 200 de kilometri. De spălat bude și de făcut bocancii la veterani se ocupau doar proștii, lui îi aducea seara colonelul (în persoană!) un grătar de mistreț asezonat cu cartofi prăjiți și cu salată de andive, bașca o baterie de vin bun. Instrucție făceau doar imbecilii, el se trezea la ora 12 dacă avea chef și, după ce trăgea o fugă la crâșma de lângă unitate să se dreagă după cheful din oraș făcut cu o seară înainte, apărea sictirit în unitate și punea căpitanii la raport. În fine, cred că știți despre ce soldat vorbesc pentru că toți cunoașteți câte unul dintre ei, dacă nu cumva îi știti pe toti.
Despre ei va fi acest serial care va începe și se va termina cu el, soldatul minune Gigel. Va fi un nume generic pentru că nu vreau să se supere vreun zidar, vopsitor, sudor sau mai știu eu ce alt intelectual care a rupt stilul în armată, că-l dau de gol și-l fac de rahat.

Ei bine, într-o zi, vine Gigel acasă din armată, în permisie. Cum e și normal, prima seară a tras o beție crâncenă. Toți puștanii blocului eram în jurul lui, ascultători, să vedem prin ce aventuri a trecut.

“Bă, eu când am ajuns în unitate, ăia m-au întrebat: Domnu’ Gigel, dumneavoastră la ce vă pricepeți? Eu le-am tăiat-o brusc: Eu știu să tai frunză la câini și nu mă treziți până la prânz că vă ia mama dracului! Adică, mă înțelegi, eu m-am dus acolo să vadă ăia că nu-s un fraier, da? A venit colonelu’ și mi-a zis că nu se poate și că na, trebuie să știe unde să mă repartizeze… Era baiat de treabă, așa că am zis și eu “treacă de la mine” și l-am ascultat să văd ce are de zis. Mi-a zis că ar dori să știe cam la ce mă pricep, să știe unde să mă bage. I-am zis că mă pricep la câini și m-a trimis la dresat câini.”

Toți, cu gura cascată, nu mai puteau de admirație (inclusiv eu).
“Și știi să dresezi câini?”, a întrebat unul din grup.
“Atunci nu știam, am zis și eu la caterincă să nu mă pună la cine știe ce muncă. Dar am învățat dup-aia, că nu-i greu. Frate, într-o lună eram cel mai tare dresor de câini din unitate. Mă ascultau ăia ca pe tata lor. Au văzut ăștia că-s bun și n-au mai avut treabă cu mine. Dormeam cât vroiam, mâncam ce vroiam, trai frate…”
“Și?”

“Păi să vă povestesc o fază. Prinsesem eu drag de un câine. Era frumos, blând, deștept… Ce mai, mai deștept decât un om. Și de ăla aveam cea mai mare grijă. L-am dresat pe ăla cum n-am dresat nici un câine în viața mea. Orice-i spuneam, aia făcea. Și să vedeți fază. Plecăm cu câinii la o aplicație. Ajungem acolo, totul bine. Trăgeau ăia cu pușca, trăgeau cu mitraliera, aruncau grenade… Și mi-am zis: “Hai măi să arunc și eu o grenadă, să văd cum e”. Am luat o grenadă de la un soldat, am scos cuiul și am aruncat-o. Când colo, ce să vezi. Sare câinele de lângă mine și fuge după grenadă. A ajuns la ea, a luat-o în gură și s-a întors cu ea înapoi. Să mor acolo, nu alta. Din fericire nu a ajuns cu ea la noi, că a explodat înainte și l-a împrăștiat pe tot câmpul. Așa de rău mi-a parut de el încât am zis că în viața mea nu mai dresez nici un căine! Nu-mi mai trebuie.”

Durere mare în grup. Își ștergeau toți lacrimile, nenorocire. Am plecat acasă triști și cu gândul la sărmanul câine care ar mai fi avut zile dacă prietenul Gigel nu l-ar fi dresat atât de bine…
După vreo două zile dăm de Gigel la un bar cu încă un prieten.
“E coleg de armată, a venit și el în permisie.”, ne spune Gigel.
Ne-am așezat la masă și, înainte să vină ospătărița, unul îl întreabă pe colegul de armată:
“Ce păcat de câinele ăla… Dacă nu-l dresa Gigel atât de bine, poate nu mai murea cu grenada în gură… Nu?”
Tipul se uită la noi, se uită la Gigel (care căscase niște ochi cât portocala și se înroșise tot), zâmbește și spune:

“Ce-a facut? A dresat câini la unitate? Cănd? După ce plecau cu dresorii și le curăța cuștile de căcat?”

Alte episoade, amintiri si seriale comice gasiti in sectiunea Seriale