Mi-e dor de o cafea. Mă transform în Condurăţeanu

Un tînăr slăbuţ, care încerca să-şi mascheze nesiguranţa împopoţonîndu-se cu una dintre pălăriile acelea care, în realitate, produc exact efectul contrar, făcîndu-i pe cei care le poartă să arate ridicol, şedea jos în metrou, ţinînd în mînă un pahar de plastic plin cu cafea. Îl cumpărase probabil de la unul dintre automatele de cafea din staţiile de metrou; din cînd în cînd, tînărul ducea paharul la gură, se oprea puţin, adulmecînd lacom aburii de cafea, apoi sorbea, cu înghiţituri mici, conţinutul pe care era evident că îl găsea delicios.
Cît timp am călătorit alături de el, nu s-a uitat nici măcar o singură dată în stînga sau în dreapta. Singurul lui punct de interes era paharul pe care-l ţinea în mîini, nu părea să observe nimic altceva şi, de altfel, cred că nu-l interesa cîtuşi de puţin. Adulmeca mulţumit aroma cafelei, se lăsa pe spate, închizînd ochii, apoi îşi oferea, cu moderaţie, plăcerea unei înghiţituri.
Cîteva staţii de metrou, am trăit cu convingerea că nu e cu toate acasă – e plin metrou de-ăştia. Pînă cînd mi-a trecut prin cap o idee ciudată: omul bea cafea. Adică, nu mergea cu metroul şi şi-a cumpărat o cafea, aşa, ca şi cum ţi-ai lua o cola sau o apă minerală. Nu, omul bea o cafea şi, absolut întîmplător, în timpul ăsta se afla în metrou. Dacă l-ar fi sunat cineva pe telefonul mobil în momentul ăla şi l-ar fi întrebat ce face, nu cred că ar fi răspuns “sînt în metrou, merg la Unirii”, ci “ia, beau o cafea”.
Eu mi-am pierdut de mult obiceiul băutului unei cafele. Ca şi pe cel al fumatului, de altfel. Pe vremuri, cînd făceam rost de o ţigară, fumam, trăgeam cu sete din ţigară şi mă gîndeam la cît e de bună. Acum, cînd am un bax, le aprind mecanic, în timp ce mă concentrez la altceva.
A dracu’ să fii tu, Matildo, de cînd n-am mai băut o cafeluţă!

Scris de Julius Constantinescu.