Doar atât? – episodul IX

- Veniţi cu mine, a spus el scurt.
Am urcat toţi într-o maşină veche, un Cadillac rămas de pe vremea americanilor. Maşină mare, cu motor imens. Cred că avea un consum de vreo 20 de litri la sută. Dar, oricum, nu era treaba mea!
- Mergem la Havana, de unde puteţi face ce vreţi. Acolo ne întâlnim cu căpitanul, vă dă actele cu vizele puse şi adio!
- Pai de ce nu ni le-a dat acum şi gata!
- Ca să se asigure că ajungeţi cu bine la Havana. Eu sunt îngerul vostru păzitor. Şi ca să nu puteţi să îi faceţi vreo înscenare!
Nimic de comentat, chiar super ok pentru noi.
- Până la Havana, ne-a spus poliţistul, facem vreo două ore. Cât de mică pare insula pe hartă, distanţele tot sunt mari.
M-am aşezat confortabil pe scaunul, de fapt partea mea de banchetă, căci maşina avea schimbător la volan – schimbător automat, evident! -, fetele erau în spate, şi am început să admir peisajul. Eram într-o parte a Cubei care suferea de lipsă de vegetaţie sau pădurea tropicală fusese defrişată complet. Soarele ardea şi eu mă gândeam cât de bine ar fi fost să nu mă apuc să fac pe eroul şi să îl atac pe bătrân. Aş fi fost acum la piscină, Pedro m-ar fi servit cu băutură rece, mi-ar fi rezolvat probabil vreo lipeală cu o localnică, dacă femeile din resort nu îmi ajungeau…
Am fost întrerupt din reverie de o frână bruscă, o zguduitură de parcă am fi trecut peste ceva şi un şir nesfârşit de înjurături al poliţistului. Am coborât toţi din maşină să vedem ce s-a întâmplat. Şoferul dăduse peste un capibara, simpaticul rozător uriaş trăitor în America Latină.
Fetele s-au bosumflat, dar poliţistul era foarte furios!
- Sunt doar câteva zeci de exemplare în Cuba, sunt protejate de lege, mai bine dai peste un om decât peste un capibara! O să am probleme o groază, mai ales că ăsta e un drum necirculat, deci se va afla cine a făcut-o! Sper să nu aibă probleme maşina!
Maşina era ok! Noroc că era americană, nu vreo japoneză pitică, care ar fi suferit la impactul cu marele rozător.
- Ştii, animalul acesta este peşte, îmi spune Salma.
- Hai mă, nu râde de noi, a sărit Claudia.
- Nu, să vedeţi, am învăţat la şcoală, la lecţia de religie, că animalul acesta peşte! Aşa l-a declarat Biserica Catolică. Şi noi putem mânca din carnea lui în post!
- La dracu cu biserica şi animalele ei, s-a răstit brusc poliţistul. Pierd apă, cred că s-a rupt un furtun!
După încă cinci km ieşeau aburi de sub capotă. Am oprit şi am început să căutăm soluţii. Singura era să băgăm apă în motor, dar nu aveam apă. Aveam doar o sticlă de cola şi una de suc de portocale. Nu cred că motorul, chiar american fiind, s-ar fi simţit prea bine cu aceste lichide de răcire. Şi, aveam doar 2 litri, timp în care în uzina de sub capotă ar fi intrat vreo şase ca ochiu!
Furtunul rupt a fost depistat rapid după aburul care ţâşnea. Cu un cuţit, poliţistul l-a scurtat şi apoi a strâns din nou colierul. Problema era rezolvată, mai aveam nevoie de apă!
Ne-am împărţit în două echipe, una care să rămână la maşină şi una care să plece pe jos după apă! Am fixat puncte de întâlnire pe drum, în cazul în care cei care rămâneau la maşină erau mai norocoşi şi dădea peste ei cineva care să le dea apă. Evident că eu am vrut să rămân la maşină, dar nu s-a putut pentru că nu aveam acte la mine, erau la comandant, şi nu puteam conduce maşina. Aşa că am plecat eu cu Salma, pentru că ea ştia spaniola, după apă şi Claudia a rămas cu poliţistul.
La vreo doi kilometri parcurşi îmi uram viaţa, cămaşa lipită de mine, umezeala tropicală, insectele enervante care îmi bâzâiau în urechi şi se înfruptau din sângele meu, pe Claudia pentru că din cauza ei intrasem în bucluc şi ajunsesem să asud pe şoselele Cubei, pe Fidel Castro, pe mama pentru că mă născuse, pe Salma pentru că îmi tot povestea cum să mă obişnuiesc cu clima. Pentru ea totul era ok, nu avea nici o treaba. Era doar puţin udă – pe haine, evident – de la umezeala aia infectă!
Când simţeam că explodez, am văzut o casă, mai bine spus o colibă cu pereţi de paie, clădită în jurul a patru pomi, cu acoperişul îmbinat cu frunzele copacilor. Ne-am apropiat şi am simţit că explodez de bucurie când am văzut că era o crâşmă sau un han, ceva de genul popas de marginea drumului. La intrare era un frigider vechi pe care încă se mai distingea reclama de la Coca Cola. Dar era frigider şi conţinea lichide!
Am intrat, am cerut două Coca Cola, barmanul a râs tâmp şi am priceput că nu putem bea o băutură americană în fundul Cubei! Ne-a dat ceva răcoritor, cu multă gheaţă, cu aromă de mentă şi colorat în albastru. Am sorbit pe nerăsuflate şi am mai cerut unul. Salma, la fel. După al doilea pahar am mai vrut unul, l-am băut şi l-am auzit pe barman:
- Cinci refresh-uri, cinci dolari!
Şi am realizat grozăvia! Nu aveam nici un ban la noi! Singurii dolari care îi mai aveam rămăseseră la Claudia. M-am uitat disperat spre Salma, dar ea nu avea de unde să aibă!
- Senor, avem o problemă, i-am spus mieros barmanului.
- Da, senior, ce problemă, m-a întrebat amabil.
- Nu avem cu ce plăti!
- Atunci chiar aveţi o problemă, a spus de data asta foarte serios, punând mâna pe puşcă.
În două secunde era cu puşca proptită în pieptul meu:
- Vreau banii mei, gringo! Ai băut, plăteşti!
- Stai să găsim o rezolvare, am bâguit eu.
- Asta trebuie să o faci foarte repede, a spus el ridicând cocoşul şi atingând trăgaciul.
Va urma
Scris de Lucian Stanciu