Cu Kashtanul la Vatra Dornei

Deşi iniţial vroiam să postez modul cum ne-am răzbunat la comentarii, îmboldit de urarea Denisei şi scăpat de întrebarea care mă măcina şi pe care am propus-o spre dezbatare (asta aşa, că să vedeţi ce îţi poate măcina mintea într-o ţară cu lucrurile bine puse la punct), am hotărât să povestesc o altă întâmplare, mai ales că se leagă, şi încă cum!
La plecarea din hotel, supăraţi nevoie mare pe d-na ospătar – în fond îi plătisem banii, şi încă cu ceva dobândă, apoi ne încărcase şi ea la nota de plată la restaurant destul, de cred că şi-a scos pârleala de două ori – decidem să facem în felul următor, dat fiind că nu aveam bagaje la noi decât o singură geantă. Să iasă Poicii din hotel cu geanta pe umăr, apoi, la juma de oră să plecăm şi noi, ca şi când am ieşi la plimbare. Zis şi făcut! Pleacă Poicii, nu îi zice nimeni nimic, ieşim eu cu Claudia ţinându-ne de mână, mă opresc la recepţie, întreb dacă putem prelungi cu o zi şederea, mi se spune că da, se uită ăla ciudat la Caludia – era brunetă, subţire şi înaltă – îi trag cu ochiul, îi spun că mă duc să o conduc pe domnişoara şi să roage camerista să ne schimbe prosoapele, şi duşi am fost. Ne-am întâlnit cu Poicii în gară, tren, şi la Cluj!
În paranteză fie spus, circul a urmat după două săptămâni, când a venit acasă somaţia de plată, căci eu dădusem buletinul la recepţie. Dar asta nu mai contează!
Cert este că după vreo câteva luni, ne plictiseam îngrozitor, din nou! Încercasem de toate, pe vremea aia la TVR – unicul post naţional – intra orice anunţ, aşa că îl dădusem o dată dispărut pe Poicii de au sunat ai lui disperaţi, încercasem o fază cu “ajutaţi un handicapat”, tot coleg de-al nostru, dar nu a prins că nu am deschis cont, vroiam banii prin mandat poştal, aşa că ce ne puşcă mintea? Hai să mergem în excursie, toţi cei din an care vor să vină! Punem afiş la facultate că facem excursie la Vatra Dornei, era vară timpurie, aşa că nu puteam să nu găsim locuri. Înscrieri cât încape. Un coleg din zonă spune că ştie el o vilă ieftină şi iacă plecăm!
Ca sculă de muzică am luat Kashtanul meu – cca 20 de kg – cu boxele din dotare. Am tras de el pe tren, pe taxi, vai mama lui! Boxele erau date, câte una, la Poicii şi Călin. Ajungem – de data asta am mers toţi, absolut toţi, vreo 30 de oameni, cu naşul! – cărăm sculele de muzică la vilă şi ne cazăm. Deplorabil! Infect este puţin spus! Cearceafurile cred că aveau sute de hărţi pe ele, pernele nu fuseseră scuturate de pe vremea când Gică Petrescu era june prim, de aerisit era clar că nu se făcuse din iarnă! Conta, însă, mai mult faptul că era un bar de mâna a 14-a, dar avea vodcă şi bere. Am început direct cheful în urma căruia am scăpat de parte din greutatea sculelor pentru că un coleg priceput la tehnică a crezut că boxele au nevoie de alimentare de la priză! Aşa că a mers Kashtanul pe propriile difuzoare.
Seară, noapte, blues. Cu noi venise, lucru surprinzător, fiţoasa anului, miss boboc, care era extrem de oripilată de condiţiile de acolo. Mirosind că e rost de ceva lipeală, îl iau deoparte pe colegul din zonă.
- Auzi, unde găsesc un hotel mai de Doamne ajută?
- La vreo 500 de m de aici este unul de două stele!
Bune şi alea! Mă duc şi o invit pe colega la dans – nu îi dau numele căci e căsătorită, cu copii, profă de mate, într-un oraş din Transilvania, poate îi citesc elevii peripeţiile! – şi o întreb cum se împacă cu condiţiile de aici? Îşi varsă năduful şi îi spun că eu am o cameră la hotelul din apropiere şi, dacă vrea, poate dormi acolo! Se uită cruciş la mine:
- Cu tine?
- Nu, când eşti obosită îmi spui, îţi dau cheia, te duci. Eu oricum stau până dimineaţă la chef şi chiar de o fi să vin voi fi prea obosit ca să mă dau la tine, stai liniştită!
Cade de acord. Alerg ca disperatul la hotel, iau o cameră, cer două chei, îi spun celui de la recepţie că va veni mai întâi o domnişoară, apoi eu, îi trag cu ochiul, pricepe. Mă întorc şi pentru mine cheful nu a mai contat. La un moment dat vine colega, zice că e obosită şi că dacă poate să ia cu ea o altă colegă? Îi spun că nu, că eu am dat telefon la hotel şi am anunţat că va veni ea, că nu poate merge cu altcineva. O conduc până la hotel, mă întorc la chef şi stau cu ochii pe ceas. După o oră decid că a trecut destul timp şi plec la hotel.
- Bună domnişoara, îmi trage cu ochiul recepţionerul!
Urc în camera în care nici măcar nu călcasem, îi mulţumesc în gând lui Dumnezeu şi recepţionerului că îmi dăduseră cameră cu pat matrimonial pentru că eu, în emoţia desfăşurării evenimentelor uitasem să precizez. Ea dormea dusă. Mă duc la baie, fac un duş cu…, aţi ghicit!, apă rece şi mă strecor în pat!
Mă lipesc încet de ea, încercând să nu o trezesc!
- Credeam că nu mai vii! Ce ţi-a luat atât?
În fine, am fost foarte galant, atent, a fost frumos! Coborâm la micul dejun, ne aşezăm la masă şi aud în spatele meu o voce pe care nu o voi uita niciodată:
- Doriţi ochiuri sau omletă?
Da, era ea, ospătăriţa de la Traian din Iaşi!
Colega mea mi-a mai spus doar atât, după care nu mi-a mai vorbit câteva luni de zile:
“În viaţa mea nu mi-a fost atât de ruşine!”

Scris de Lucian Stanciu