Copil fiind… (XIII)

Cutreieram si paduri, ma urcam in copaci, jucam ascunsa, ma juleam sau imi spargeam capul, da` si cat am detestat sarbatorile…

Nu stiu daca detestat e cuvantul pe care trebuia sa`l folosesc, dar aducandu`mi aminte acum de acele momente descrie destul de bine starea mea de spirit din acea perioada. Nu detestam sarbatorile in sine, nici nu aveam cum sa le detest pentru ca insemnau zile libere, cadouri, bani etc, ci mai ales perioada de dupa sarbatori.
Cat eram pustan am considerat sarbatoare doar ziua dinainte. Adica aia in care primesti banii. 24 Decembrie era sarbatoare pentru mine, 25 era doar o zi libera. La fel si 31 Decembrie si sambata dinaintea Pastelui. Restul erau doar zile libere, bonus.
Si tocmai acele zile le detestam pentru ca atunci erau inchise toate magazinele. Stateam cu gramada de bani castigata cu uratul si muream de ciuda ca nu`i pot cheltui. Ma plimbam de nebun singur pe strada si beleam ochii la vitrinele cofetariilor sau ale librariilor facandu`mi liste si calcule cu ce`mi voi cumpara dupa ce se vor deschide…
Erau niste calcule extrem de complexe, fiecare librarie avea lista ei, separata de celelalte. Cea mai lunga lista era pentru libraria din Ciurchi, apoi urma lista pentru libraria din Metalurgie, apoi cea din Dispecer.
Lungimea listelor nu era neaparat in concordanta cu marimea respectivului magazin de jucarii, ci mai degraba cu numarul articolelor expuse in vitrina…

Ca pe ace stateam in zilele in care erau inchise magazinele. Turbam atunci cand, intre sarbatori si zilele muncitoare se interpunea si o duminica, marind astfel perioada de asteptare… In tot acest timp numaram banii de sute de ori, gandeam listele finale (compuse din elemente de pe fiecare lista in parte) si, dupa ce terminam, o luam de la capat.
Ma mai salva zapada sau un joc cu prietenii, dar uitam doar pana intram inapoi in casa.
Cand, in sfarsit, venea si timpul ca magazinele sa se deschida, faceam exact acelasi lucru pe care`l faceam an de an… Uitam de liste, uitam de combinatii, intram in prima librarie si spargeam toti banii acolo.
Tin minte ca, in `88, dupa un castig semnificativ cu uratul (cred ca facusem vreo 800 de lei), am stat 5 ore intr`o singura librarie, si am reusit sa cumpar jucarii de toti banii. Am facut apoi vreo sase drumuri de la librarie pana acasa sa car toate jucariile…

Un alt aspect care ma facea sa detest sarbatorile erau obiceiurile. Uratul si colindatul nu au fost niciodata printre preferintele mele… Nu eram timid, dar pur si simplu nu`mi placea sa ma duc cu uratul. Ma duceam doar pentru ca stiam ca altfel nu castig nici un ban, dar nu`mi placea sub nici o forma.
Cum e si normal, cei mai multi bani ii castigam colindand neamurile. Dar, cu toate acestea, uram acest lucru. Nu`mi placea sa colind neamurile pentru ca nu era niciunul care nu te scotea pe casa scarii sa`l uri “ca asa se face”…
Asa ca, singur, la ora 10-12 ziua cand nu ura nici dracu`, eu stateam in fata usii si dadeam din clopotel cat de incet puteam. Alta treaba era cand eram mai multi cu uratul… Daca dadeai din clopotel destul de tare puteai nici sa nu mai vorbesti, ca aveau grija restul… Dar cand erai singur… Si, plus de asta, mai si iesea respectivul neam si`ti spunea ca el vrea sa auda uratura nu clopotei, asa ca mai lasa naibii clopoteii si da`i din gura.
Si, dupa ce te umileai (da, consideram asta o umilinta, d`aia nu mi`a placut, plus ca doar vreo doua rude am avut care sa spuna “lasa mai, nu ma mai ura, uite aici niste bani, zi bogdaproste”), te trezeai ca deschideau restul vecinilor usile si te chemau sa`i uri si pe ei… Si…

Cum sa n`o uri pe madam Piscupescu? Sau pe domnu` Popescu? Sa nu treci sa`i uri pe Teodoresti? Inadmisibil!
Asa ca trebuia sa ur toata scara, impotriva vointei mele.
Culmea era alta… Pe langa ca nu`mi placea, ma mai trezeam ca ur si pe moca, ca`mi dadeau cine stie ce colac, doua felii de cozonac sau un mar. Ca parca mie mere`mi trebuiau…
Si daca am ajuns la mere, sa va povestesc o intamplare de la urat.

La cateva scari distanta de cea in care stateam eu locuia o baba. Era genul de baba care statea la geam si urla la tine ca bati mingea, ca tipi, ca fugi, ca tropai pe scari, ca orice. Sa nu urle la tine trebuia sa nu iesi din casa, altfel n`aveai cum sa scapi de tipetele ei. Dar totusi, asta nu era motivul pentru care nici un copil din cartier nu`i suna de Anul Nou la usa s`o ure. Motivul pentru ca nimeni nu o ura era faptul ca nu`ti dadea bani ci mere.
Toti dadeau intre 25 de bani si 5 lei (rar dadea careva o bancnota de 10 lei…), ea te umplea de mere. Merele le cumpara vara/toamna si le invelea in ziare sa nu se strice. Apoi ti le punea in brate cand o urai.
Si, din nefericire o urai… Pentru ca era singura care primea toti uratorii.
Stia ca daca inchide usa nu`i bate nimeni, asa ca statea pe un scaunel langa usa, pe casa scarii. Si cum te vedea te punea s`o uri.
Spume faceam toti cand o vedeam… Daca nu stateau in blocul ala vreo trei care dadeau cate 5 lei de om cand urai, nici n`am mai fi intrat, dar asa…
Uratura la ea la usa era scurta. Un “Aho aho de anul nou, ihm ihm ihm, La anu` si la multi ani!”. Si pac marul.

Intr`un an, cred ca prin `86 era, impreuna cu vreo doi din scara, am plecat la urat. Am urat cat am urat, am cotizat la aia mari care te pandeau sa`ti ia banii (aveam buzunare speciale pentru hoti cu cate 4-5 monede de 25 de bani si buzunare speciale cu banii castigati) si am ajuns la scara babei.
Am intrat si am inceput sa uram. Pe vremea aia dadeau toti drumul la usa, nu ca acum, asa ca`ti lua o gramada pana terminai de urat o scara intreaga (bunica`mea strangea monede din octombrie sa aiba pentru uratori, plus ca in decembrie nu gaseai monede pe piata nici daca vroiai neaparat…).
Am inceput de la parter, cum era normal si, urcand scarile spre etajul unu, o vedem pe baba sprijinindu`se de balustrada de la etajul doi.
“Iar uram pe mere”, spune cu naduf unul dintre pustii cu care eram.
Atunci mi`a venit o idee. Le`am spus`o si lor, am zambit si ne`am apucat de urat in continuare, asteptand sa ajungem la baba.
Cand am ajuns pe etajul babei, aceasta ne intreaba.
“Ma urati si pe mine, nu?”
“Da` matale de ce nu ne uri pe noi?”, intreb eu.
“Vreti sa va ur?”, intreaba baba zambind.
“Da”, am raspuns toti in cor.

Si incepe baba sa ure de se cutremurau peretii. Era aceeasi uratura pe care o stiu toti, sa nu credeti ca venea cu ceva special. Au iesit oamenii de pe scara sa vada ce se intampla, era circ mare acolo.
A cantat baba toata uratura (n`am mirat c`o stie pe toata), dupa care, zambind, ne zice.
“Acu` ca am urat, trebuie sa ma platiti, ca asa se face”
“Da, aveti dreptate! Poftim!”, ii spun si scot din buzunar si`i dau un mar pe care mi`l daduse maica`mea cand am plecat de acasa ca poate mi se face foame sau sete si maru`i bun pentru amandoua.
A inceput sa rada toata scara. Baba a ramas cu marul in mana si nu stia ce se intampla. Noi am salutat si am dat sa plecam mai departe.
“Pai voi nu ma mai urati?”, intreaba baba.
“Pai la usa asta tocmai ai urat matale”, raspund zambind. “Nu se ura de doua ori in acelasi loc”, continui in timp ce urcam scarile spre etajul urmator.
Pana la etajul patru ne`a primit toata lumea si, mai putin de 5 lei de caciula n`am luat de nicaieri. Era rasplata pentru distractia pe care le`o oferisem…

Anii au trecut si, dupa o varsta, n`am mai mers cu uratul la tot poporul, ci ne`am limitat la neamuri. N`a tinut nici asta prea mult pentru ca, dupa trei ani consecutiv, am ajuns la concluzia ca nu se merita banii daca pierdem revelionul.
Pentru ca trei ani consecutiv la ora 11 in seara de revelion dormeam ca pruncii. Nu acasa ce`i drept, da` de dormit tot dormeam.
Facusem echipa cu vreo trei din bloc si mergeam la urat neamuri. Aveam instrumente calumea, aveam uratura lunga si haioasa, si ne scoteam cu bani frumosi. Problema era ca mergeam fiecare la cate 3-4 rude. Asta insemna cam 16 familii intr`o seara, raspandite prin tot orasul. Nu drumul ne obosea, ci faptul ca la fiecare ruda trebuia sa intram in casa, sa mancam si, mai ales, sa bem ceva.
Si incepeai cu un pahar de vin rosu, la neamul urmator bagai unul de bere, apoi o tuica, apoi iar vin, iar tuica, iar bere, iar tuica, iar vin si la zece jumatate cantam pe strada “Am cravata mea, sunt pionier”… Dup`aia ne incurcam degetele prin injectoare si totul se termina cu un somn crancen pana a doua zi dimineata…

Alte episoade, amintiri si seriale comice gasiti in sectiunea Seriale