Copil fiind… (III)

Cutreieram si paduri, ma urcam in copaci, jucam ascunsa, ma juleam sau imi spargeam capul, da` si prin spitale cate ghidusii am mai facut…
Azi am avut de ales intre a scrie urmatorul episod din Fotache (la care sa pun si poza cu Fotache, sa vedeti cum arata cand se intamplau istorioarele) sau urmatorul episod din amintirile astea. Tinand cont ca am preferat sa scurtez ieri episodul, voi continua azi cu “Copil fiind…”
Ieri povesteam despre metodele folosite pentru a ajunge in spital. Am povestit ce anume faceam sa pot scapa de scoala si de bataie, acum a venit timpul sa va povestesc ce tampenii faceam cat stateam in spital si cum ma linisteau asistentele.

Dupa cum ati putut citi ieri, am petrecut ceva vreme prin spitale. De cele mai multe ori nu vroiam sa ajung acolo, dar au fost si momente in care visam la un pic de vacanta in spital. Vroiam vacanta in spital nu pentru ca indrageam peisajul si bastinasii, ci pentru ca ma saturasem de scoala… Mancarea era oribila, asistentele necioplite si cu un comportament de taranci venite de la coada vacii, doctorii sictiriti iar gandacii iti tineau de cald noaptea pentru ca marea lor majoritate dormea cu tine in pat.
Plictiseala era maxima in acea perioada, nu ca acum o fi mai diferit (inca n`am auzit sa se fi facut vreo discoteca la parterul vreunui spital), asa ca fiecare`si petrecea timpul cum putea… Mai jucam o carte, mai o liniuta, ceva ascunsa (cu toate ca erau destul de limitate ascunzatorile) sau ne alergam pe holuri ca nebunii (inainte de operatie, normal). Dar nimic nu egala in distractie momentele cand faceam misto de asistente. Cateva momente din aventurile astea vor fi prezentate in continuare.

Nu mai tin minte pentru ce anume eram internat, dar sigur nu venisem de buna voie si nici nu urma sa fiu operat. Stateam intr`un salon cu inca vreo 6-7 pustani de varsta mea. Din nefericire ajunsesem ultimul in salon si, din lipsa de locuri, m`au cazat intr`un pat de sugar. Daca stateam intins in pat imi ieseau picioarele pana la genunchi printre gratii dar ce sa`i faci… Alea erau vremurile (vorbim de `85-`86), aia erau oamenii, cu aia defilam. De cazat acolo ma bagase Bocanila, asistenta sefa. Nu`i placea deloc fata mea (avea si dreptate saraca, cand eram copil aratam ca scos dintr`un film de groaza) asa ca m`a bagat dupa gratii, la propriu. Stateam dupa gratii pentru ca se blocase minunea de gardulet care trebuia sa impiedice sugarul sa cada din pat, asa ca eu trebuia sa escaladez patul ala sa ma pot intinde…

Doar vreo doua zile a trebuit sa`l folosesc pentru ca, la un moment dat, a venit un doctor de treaba cu o turma de studenti dupa el si s`a crucit cand m`a vazut.
“Bai, ia intinde`te”, mi`a zis.
M`am conformat ordinului si m`am intins, cu picioarele printre gratii.
“Cine l`a repartizat in patul asta?”, intreaba doctorul asistentele.
Bocanila (ii ziceam asa pentru ca avea un metru s`un pix si vreo 300 de kilograme, mai bine sareai peste ea decat sa o ocolesti si cand mergea tropaia ca o turma de elefanti turbati) s`a facut verde.
“Pai sa stiti dom` doctor ca…”
“Ce sa stiu? Sunt doua saloane goale si tu chinui copilul in patul asta? Dupa vizita il muti intr`un pat in care poate sta intins, ai inteles?”, i`a taiat`o scurt doctorul.
“Da dom` doctor…”, a raspuns Bocanila cu jumatate de gura si ochii plecati in pamant.
Dupa vizita m`a mutat intr`un pat calumea. Bineinteles ca n`a schimbat asternuturile cat am stat acolo iar injectiile mi le facea de`mi venea sa rod peretii, cu toate ca taica`miu cotiza cu tigari si bani sa aiba grija de mine…

Din fericire nu eram singurul care trebuia sa o suporte. Pe langa mine mai suferea jumatate de palier pentru ca Bocanila nu le suporta meclele. Drept urmare ne`am decis sa ii facem viata de cosmar pe perioada de sedere in spital. Inceputul actiunii de terorizare a fost destul de timid. Slapi deasupra usii care`i picau in cap cand intra, crema pe clante… copilarii din astea. Dar totul a luat amploare cand a venit Nicu. Nicu avea vreo 15 ani si, dupa cum ne`am dat seama toti, nu prea era dus la biserica. A intrat in clubul anti Bocanila din prima zi, dupa prima injectie.
A injurat vreun sfert de ora dupa ce i`a facut aia injectia. Noi, ca niste pacienti de treaba ce eram, l`am consolat si i`am spus ca e clar, nu`l suporta jigodia si trebuie sa indure. I`am povestit ce`i faceam dihaniei si l`am intrebat daca vrea sa se bage.
Pe langa ca s`a bagat, a devenit chiar lider. In prima noapte a injurat Bocanila cat n`a injurat in viata ei. Nici noi nu prea am dormit in acea noapte, pentru ca eram prea ocupati sa radem…
Dupa ce daduse stingerea (ca la ora zece inchidea toate becurile si te obliga sa te culci), Nicu a manjit toate clantele cu cacat. Tinand cont ca oricum putea a buda publica in spitalul ala, Bocanila nu s`a prins asa ca, la 12 cand a venit sa ne faca injectiile, s`a umplut de respect. Dumnezei, mame, tot tacamul.
“Cine`i vinovat?”, si`a gasit ea pe cin` sa intrebe…
Toti ne dadeam abia treziti din somn, cine naiba sa`i raspunda? Ne`a mirosit mainile dar n`a descoperit vinovatul. In schimb avut ea grija de noi…

Zilele urmatoare abia mergeam de durere. Nu stiu cum naiba ne facea injectiile alea dar ne intepa de cel putin doua ori. Dormeam toti pe burta, unii chiar mancau stand in picioare si toti injuram de nu era adevarat. Avea grija sa ne faca niste injectii att de dureroase noaptea incat nu mai inchideai un ochi pana dimineata de durere. Noroc de Nicu ca a venit cu alta idee, idee care ne`a asigurat o noapte linistita. Dupa ora zece, cand dadea stingerea, Bocanila se refugia in cabinetul ei, unde statea la barfa cu restul asistentelor. Avea tot timpul grija sa incuie usa sa nu cumva sa intre careva peste ele si sa le prinda fumand asa ca actiunea lui Nicu a fost destul de lejera.
A luat doua cearsafuri dintr`un salon gol, le`a legat intre ele, apoi un capat l`a legat de usa de la baie iar celalalt de usa cabinetului in care stateau gaitele (usile fiind fata in fata). Dupa ce a terminat, a plecat la somn. Pana pe la 4 dimineata au urlat alea acolo. La telefon nu ajungeau pentru ca era in cabinetul alaturat, de trezit nu s`a trezit nimeni sa le scoata, asa ca au asteptat femeia de serviciu sa vina si sa le dea drumul.
Iar ancheta, iar scandal, iar panarama si nici un vinovat. Din acel moment nu a mai incuiat usa de la cabinet.

Sambata era program de televizor. Era un singur televizor in sala de mese, un Diamant sau un Orion, nu mai tin minte exact, la care doar Bocanila avea acces. Dar cred totusi ca era Orion, pentru ca ala era cu lampi, si trebuia sa stai vreo juma` de ora pana pornea. Sambata eram lasati sa ne uitam la ora aia de desene animate, de la 12 la 13. Ei bine, dorind sa se razbune, ne`a lasat 5 minute dupa care a scos televizorul din priza.
“Gata, in paturi!”
Faceam toti spume, dar n`aveai ce sa`i spui…
Am plecat fiecare in salonul lui suparati nevoie mare. Eu m`am dus la Nicu si i`am zis ca am o idee. A ascultat omul ce am avut de zis si a inceput sa rada, gandindu`se la fata pe care o va face Bocanila. In cateva minute a facut rost de cele necesare si, dupa ce a plecat Bocanila din sala de mese, a intrat si a pus planul in actiune (care implica infigerea unui ac in cablul de alimentare al televizorului), dupa care s`a intors in salon.
Am mai adunat cativa oameni de incredere si ne`am dus intr`un salon prin al carui geam vedeam tot ce se intampla in sala de mese si am sperat ca lasa usa deschisa cand se intoarce. Am intins repede o placa de “Piticot” sau “Nu te supara frate” sa para ca ne jucam, si am asteptat sa se intoarca.
S`a intors dupa ce s`au terminat desenele animate si au inceput stirile despre realizarile celui mai iubit fiu al poporului.
A apasat pe butonul de pornire al televizorului. Nimic. Se uita mai atent si vede ca`i scos din priza. Se apleaca balena, ia firul de jos si`l baga in priza. Flama si zgomotul au aruncat`o pe o masa. A inceput sa urle, sa se zbata si sa fuga prin sala de mese daramand tot in cale. Noi eram pe jos de ras. A venit in salon neagra si la propriu si la figurat. Cel putin mana cu care bagase stecherul in priza era neagra toata, plus ca avea si pe fata si pe halat urme de fum.
“Ce`ati facut nenorocitilor?” urla la noi.
Am dat toti din umeri… Nimeni nu facuse nimic, noi am fost acolo tot timpul, ne jucam…

Una dintre ultimele aventuri de care am avut parte in spital nu a mai implicat`o pe Bocanila ci alte asistente care aveau mai mult bun simt si mai mult creier.
Viata in spital era plictisitoare cu spume. Afara nu puteai iesi, inauntru te urcai pe pereti pentru ca nu aveai ce face… Nu exista Playstation Portable, de Nintendo nu auzise nimeni, de laptopuri sau internet nu mai zic… Televizorul mergea o data pe saptamana daca vroiai desene animate sau cate doua ore seara daca vroiai sa`l auzi pe tovarasul secretar general al partidului. Ajungeai sa te saturi repede de jucat carti, sah, Piticot sau liniuta, asa ca aveai nevoie de alte distractii. Si una dintre ele era fotbalul. foloseam papuci sau pijamale in loc de minge si`i trageam un fotbal pe holuri de trezeam tot spitalul. Dupa cum era normal, asistentelor nu prea le convenea acest lucru dar, in loc sa ne rupa bucile cu injectii, preferau sa ne ia pantalonii. Cum faceai un pic de scandal ramaneai fara pantaloni. Fiind pavilion mixt, nu prea te tragea sa te mai dai jos din pat, in curul gol fiind.
Dar s`a gasit o solutie si la asta.
Le`am zis alor mei ca e frig noaptea si sa`mi aduca vreo doua trei perechi de pantaloni. Ma tineau cam doua zile, dup`aia iar eram in curul gol sub patura. Si atunci sa vezi plictiseala. Oricum, si statul in pat avea partile lui bune, una dintre ele fiind faptul ca aveai timp sa te gandesti. Asa mi`a venit ideea (pe care ulterior am impartasit`o cu restul echipei de fotbal) de a lua pantalonii celor tintuiti la pat.
“Bai, tu si asa nu poti sa te dai jos din pat ca esti operat… Da mie pantalonii tai cateva minute sa ma duc la baie.”
Oamenii dadeau pantalonii, eu ma duceam pana la baie, de acolo la fotbal si ma intorceam iar in curu` gol…
Nici asta n`a tinut mult, pentru ca s`au terminat si pantalonii celor operati, asa ca ne`am legat bluzele de pijama la brau si da`i iar fotbal. Pana s`au terminat si bluzele.
Tinand cont ca eram toti in curul gol, n`a mai contat, asa ca baga iar fotbal, in pielea goala. Asistentele erau disperate, asa ca au apelat la parinti. Au sunat parinti si le`au explicat problema si le`au cerut acordul pentru a o rezolva. Nimeni nu s`a opus, asa ca ne`am trezit cu gasca de asistente in salon.
“Luati`va hainele si hai!”
Ne`am imbracat si, aliniati, am plecat. Ne`au dus la oftalmologie pentru analize. Cel putin asa ne`au spus.
Nu erau analize ci ne`au umplut ochii cu atropina. Nu mai vedea nimeni nimic. Umbre, contururi si cam atat, iar lumina care intra pe geam aproape ca ne orbea. Nici la baie aproape ca nu mai ajungeam in timp util.

Iar ca sa fie completa ciuda, in programul de vizita au venit ai mei si mi`au adus niste reviste pe care le asteptam de o saptamana…