Nu vreau să fiu Dumnezeu (XXXVII)

Bulversat este puţin spus pentru a descrie modul în care am plecat din subteranele cetăţii. Am ieşit afară unde se lăsa deja seara, fulguia şi bătea vântul, era frig dar nu simţeam nimic. Că şi în transă am coborât până la jeep, am urcat. Până în oraşul meu am condus aproape mecanic. Mintea îmi era doar la discuţia aceea absurdă şi ciudată. Nu aveam nimic clar în cap, nu căpătasem clarificarea pe care credeam că o voi găsi în această cetate.
Tot ceea ce vorbisem cu acel cineva sau acel ceva părea desprins din stilul dadaist al poeţilor neînţeleşi conduşi de Tristan Tzara. O întrebare lipsă? În mintea mea erau sute, poate mii de întrebări la care căutam răspunsuri, dar nu-mi trecuse prin cap că mai trebuie să caut o întrebare!
În plus, ce era cu toate acele aberaţii, cum că eu am aprins focul, că acolo îmi e locul, că acolo mi-a fost locul din veacul vecilor. Aveam, mai mult ca oricând nevoie de internet şi de Google, dar internetul era deja istorie.
Ce însemna că nu suntem patru adulţi în viaţă? De fapt de ce dracu am spus că suntem trei adulţi şi un copil? L-am scăpat din vedere pe Andrei? Nu, cu siguranţă! Ceva se întâmpla cu mine şi muream de ciudă că nu ştiu ce!
Am ajuns acasă unde Cristina asculta muzică la calculator. Doar pentru asta era bun acum calculatorul. Chiar începeam să mă întreb ca boul la ce aveau oamenii normali nevoie de un PC înainte de a fi fost inventat internetul.
- Gata excursia? Ţi-e foame?
Părea că Cristina intra în pielea femeii mele. Puţin cam repede, dar reconfortant, după excursia epuizantă şi fizic şi psihic de care avusesem parte.
- Sigur că da! Spune-mi că ai gătit!
- Cum altfel? Nici nu ştii cât am aşteptat să apari ca să pot găti pentru tine!
- Crisitina, te rog ceva! Spune-mi de unde ştiai că o sa vin, de unde ştiai de Feţele Albe? Dacă tu nu îmi spuneai, eu nu ştiam unde să merg!
- Păi, să vezi. După ce am rămas singură în oraş, ca să nu înebunesc mi-am căutat tot felul de ocupaţii. Mergeam singură la cinematograf, am învăţat să pun filmul pe role şi să dau drumul la aparat! Ieşeam de acolo şi mă plimbam de una singură pe străzi. A fost îngrozitor, să te plimbi printre atâtea cadavre. Pe centru am făcut curăţenie cu un mic buldozer găsit pe un şantier. Adică am împins cu lama toate cadavrele în spatele blocurilor, măcar să nu le mai văd înşirate peste tot. La un moment dat, trecând pe lângă biserica din centru am intrat! Era nefiresc de cald acolo, dat fiind că încă era vară şi în biserici se păstrează răcoarea. Nu ardea nici o lumânare, nu era nici o sursă de căldură. Am îngenuncheat în faţa altarului şi aveam remuşcări pentru că nu fusesem o fată credincioasă. Eram disperată şi îi ceream în gând socoteală lui Dumnezeu că nu a avut grijă să mor şi eu sau că de ce a omorât toţi oamenii şi m-a lăsat singură pe pâmânt. Prima dată mi s-a părut că aud o voce, apoi am realizat că cineva îmi spunea parcă direct în minte: “Nu dispera! În curând omul al cărui copil îl porţi în pântec va veni înapoi, după tine.Îi vei spune să meargă la Feţele Albe şi câdn se va întoarce vei pleca cu el!” La vremea respectivă nici nu ştiam că sunt gravidă. Nu ştiam la cine să mă aştept să vină după mine, căci în afară de serviciul pe care i l-am făcut Dianei, mai avusesem o aventură.
Cele câteva ore petrecute în biserică mi-au dat puterea să continui. Vroiam să plec, dar nu ştiam încotro să o apuc. Şi am hotărât să aştept. În mintea mea speram ca tu să fii cel care va veni. Abia după câteva zile mi-am dat seama cât sunt de proastă, pentru că altul, în afară de tine nu putea veni. Celălalt era de aici din oraş, îţi era prieten şi murise cam la două săptămâni după ce avusesem aventura cu el.
Nici nu mai aveam nevoie de alte comentarii. Ştiam despre cine este vorba, pentru că Florin, prietenul meu bun îmi spusese chiar înainte de a urca prima dată la cabană cu Diana că trebuie să se întâlnească cu Cristina şi că speră să i-o pună!
După ce am mâncat tocăniţa de viţel i-am spus Cristinei că vreu să dorm! A fost uşor dezamăgită şi mi-a spus:
- Mă laşi să te trezesc frumos dimineaţă?
- Cu drag, dar să fie după ora nouă! Sunt frânt!
Am adormit cu mintea vagabondând aiurea, când la Feţele Albe, când la Diana, când la Florin, când la Cristina, când la vocea misterioasă, când la întrebarea lipsă. Când m-am trezit ştiam întrebarea! Şi eram terifiat din cauza ei!

Scris de Lucian Stanciu