Fotache (III)

Il mai stiti pe Fotache? Am inceput acu` ceva timp un serial despre el si, din nefericire, l`am cam dat uitarii. Dar mi`am adus azi aminte ca mai am destule episoade de scris despre el, asa ca m`am decis sa continui azi. Si asa mare lucru n`am ce face (de scandalul pornit ieri ma ocup mai incolo) asa ca, decat sa va plictisesc cu mizeriile sau imbecilii care se manifesta prin blogosfera, mai bine voi incerca sa va descretesc un pic fruntile.

Ultima data, Fotache prostise invatatoarea cu maculatura. Ajunsesem prieten destul de bun cu el, mai ales ca locuiam si la cateva blocuri distanta, asa ca ne intalneam si afara la joaca si nu doar la scoala.
Ei bine, copii fiind, ne`a prins si pe noi perioada tuburilor sau tuberbane cum se mai numeau. Tuburile alea folosite pentru instalatiile electrice in blocuri erau la mare cautare pe vremea aia. Le stiti, tuburile alea groase si ieftine in draci pentru ca erau proaste cu spume si alea subtiri, care “rupeau stilul”.

Toata ziua rupeam caiete ca sa ne facem cornete lipite cu saliva (mancam multe bomboane, ca saliva cu zahar lipea mai bine) si, in unele momente, mai puneam si cate un bold in varf, sa fie corneta mai smechera, eventual si cu dedicatie.

La si mai mare cautare erau “carabinele” cu 7 tevi, adica alea formate din 6 tuburi dispuse in cerc si cu un tub in mijloc, lipite cu banda izolatoare (pe care o aduceau baietii mai mari de la rebuturi, de la fabrica din Copou). Mai erau si carabinele cu butoias si maner, da` alea erau scumpe, pentru ca nu stia tot omu` sa le faca si necesitau si multe tuburi care trebuiau taiate…

Numai ca tuburile nu aveau viata prea lunga. Nu pentru ca se rupeau sau pentru ca le sfaramam noi, ci pentru ca ne erau confiscate de parinti, de vecini, de trecatori sau de oricine era mai mare ca noi si primea “o corneta” in cap. Astfel incat aceia care le procurau se cam umpleau de bani, pentru ca vindeau zilnic la metru pustanilor ca noi tuburi. Pretul diferea de la tub la tub. Cele mai ieftine erau cele groase, si din alea aveau doar saracii. Urmatoarele erau cele subtiri si albe. Toata lumea avea cel putin unul, pentru ca erau cele mai des intalnite. Fița era tubul subtire si transparent. Ala era iPhone`ul sau Bugatti`ul tuburilor pe vremea aia. Erau foarte rare, foarte greu de procurat si nu multi isi permiteau sa detina vreunul… O carabina facuta din tuburi transparente costa aproape 50 de lei (asta era prin `88) asa ca`ti trebuiau bani ca sa fii “la moda”…

Ei bine, totul ne`a costat pana intr`un moment in care ne`am gandit ca ar putea fi si alta cale… Intr`o buna zi, am discutat cu unul dintre cei care vindeau tuburi. Nu a fost usor, a trebuit sa dam un pic de spaga unuia care ne`a pus o vorba buna si tot asa.
Tipul ne`a spus de unde anume ne`am putea procura singuri tuburile, cu conditia sa nu`i facem concurenta:
“Bai, tuburile astea le luati de la blocurile care`s in constructie. Eu le iau din Tatarasi, din Oancea mai exact (noi stateam in Metalurgie pe vremea aia), ca acolo se construieste mult. Dar daca va duceti acolo, sa aveti grija, ca`i un paznic al dracului, Ciupitu ii spune lumea, pentru ca are cicatrici pe fata de la varsat de vant. Daca va prinde ala, ati belit`o. Oricum, eu zic ca e mai lejer sa le cumparati decat sa va riscati sa va prinda ala… Da` na… Treaba voastra”.

Atat ne`a trebuit. Am aflat sursa, am aflat pericolele la care ne`am fi expus, am discutat vreo doua zile pana cand ne`am hotarat: mergem sa ne luam singuri tuburile.
Care zi era mai propice decat duminica? Clar nu era nici un muncitor prin zona, plus ca si Ciupitu poate statea sa se odihneasca in baraca sa…

Zis si facut.
Sambata am plecat in inspectie in Tatarasi, sa vedem ce si cum. Am filat blocul care parea mai plin de tuburi, l`am vazut si pe Ciupitu cum se plimba, dupa care am plecat acasa. A doua zi era programata actiunea.
Ne`am trezit dimineata, am mancat si, pe la vreo 12, am iesit afara. Ne`am intalnit in spatele centralei termice de pe Parcului, ca doi conspiratori sau mafioti ce eram. Nu conta ca aveam cam 12 ani fiecare, ne credeam mari agenti secreti care urmau sa dea lovitura. Aveam cate o rola de banda izolatoare la noi, cu care sa legam sutele de tuburi pe care aveam sa le aducem, aveam adidasi care ne`ar fi ajutat sa fugim in caz de pericol, o punga de grisine si un pachet de biscuiti Veronica in caz ca ne era foame si un pachet de guma (d`aia de se facea praf in gura cand o mestecai si devenea tare ca smoala dupa cinci minute), sa nu ne plictisim.

Mestecand, am plecat spre blocul care avea sa ne faca si bogati si cunoscuti. Odata ajunsi acolo, iar ne apucam sa pandim, indemnandu`ne unul pe celalalt care sa sara gardul primul. Dupa vreo jumatate de ora, am remarcat ca nu se vede nici urma de Ciupitu.

“Cred ca doarme”, ii spun lui Fotache si sar gardul.
A venit si Fotache dupa mine, ca doar nu era sa ma lase singur sa car atatea mii de tuburi cate aveam sa gasim…
Am intrat in blocul aflat in constructie si ne`am apucat de cautat. Am urcat pana la etajul 8 din blocul ala. Nici urma de tub. Nici macar unul de 3 centimetri sau vreunul spart, nici un ciob, nimic. Sa murim de ciuda, nu alta.

La coborare, vede Fotache ceva suspect pe la etajul 3. Ma duc si eu dupa el si descoperim o incapere. Acolo erau cateva lemne, niste sarme, ceva fieratanii si cateva bucati de tub din ala subtire.

“Ne`am scos!!!”, spune Fotache si se apuca de adunat bucatile de tub de pe jos.
Nici una nu depasea un metru, erau crapate si murdare, dar asta nu mai conta. Ne`am apucat de adunat si sortat.

Cand am terminat, aveam fiecare cam 10 bucati de tub, cel mai mic cam la 30 cm, cel mai mare se apropia de un metru. Le`am legat cu banda izolatoare si am inceput sa coboram scarile, bucurosi si cu gandul la economia de 10 lei pe care o facuseram pentru ca ni le`am procurat singuri.

Din nefericire, bucuria nu a tinut mult, pentru ca un etaj mai jos am dat peste inamicul public: Ciupitu.

Statea in capul scarilor si ne astepta cu o sipca in mana.

“Deci voi sunteti nenorocitii aia care ati furat tuburile aseara, `tu`va muma`n cur!”, spune scuipand printre dinti Ciupitu.
Da… Noi eram aia care goliseram o magazie intreaga de tuburi… Doi pusti de 11-12 ani, cam la 20 kg fiecare si putin peste un metru inaltime, furaseram cu o seara inainte cateva sute de kilograme de tuburi. Noi eram aia!

Ce sa`i mai spui taranului? In principiu am incercat sa`i explicam una alta, da` fara succes.
Asa ca ne`a facut ala curu` vanat. Vreo zece sipci de fiecare ne`a asigurat cel putin trei zile de dormit pe burta.

Eu eram bucuros ca am scapat cu viata, Fotache in schimb inca plangea dupa tuburile pe care a fost nevoit sa le abandoneze… Si pe mine ma durea un pic inima dupa ele, da` mai tare ma durea curu`…
“Iti dai seama ce carabina aveam acu` daca nu era Ciupitu? Si gasisem si un tub transparent…”, imi spuse Fotache dupa vreo doua zile.

“Da, stiu… Da` lasa`le naibii de tuburi, zi mersi ca am scapat cu viata. Daca ne omora nebunul?”, ii spun eu (care de fapt eram curajos si le stiam in ale bataii pe vremea aia).

“Auzi, mi`a zis unu` ca i`a zis ta`su care lucreaza pe santier ca duminica viitoare Ciupitu nu vine la munca pentru ca si`a luat liber. Mergem sa luam tuburile inapoi?”, imi spune Fotache dupa cateva momente de gandire.

“Mergem, cum sa nu!”, spun si eu, bucuros ca voi avea in sfarsit carabina cu butoias.

Urmatoarea duminica ne`am intalnit iar in spatele centralei termice de pe Parcului, ca niste conspiratori adevarati. Acelasi echipament, aceleasi provizii, aceeasi guma de mestecat de tot cacatul.
De acolo am pornit spre Tatarasi pentru o noua aventura.
Am ajuns iar la blocul cu pricina si, la fel ca si data trecuta, am stat cateva zeci de minute la panda inainte sa sarim gardul. Liniste si pace, nici pe strada nu trecea nimeni si nici urma de Ciupitu.
Am sarit gardul si am intrat in bloc in liniste, ca niste ninja ce eram. Direct la etajul trei ne`am dus, la camera in care gasiseram data trecuta tuburile. Cand am ajuns acolo, ne astepta o surpriza, si in rolul surprizei era un lacat cat CD`ul de mare. Sa turbam, nu alta.

“O fi Ciupitu liber azi, da` tot degeaba am venit”, i`am spus cu naduf lui Fotache.
Acesta tacea si scrasnea din dinti. Aproape ca`i ieseau flacari din ochi de nervi. A stat cateva secunde pe ganduri, dupa care a pus mana pe o caramida de pe jos si a aruncat`o in usa.

“`zda ma`sii de treaba!”, a concluzionat si s`a intors catre mine. “Hai sa mergem!”
Hai sa mergem, ca altceva n`aveam ce face. Am coborat dezamagiti la etajul doi cand, ce sa vezi… Alta surpriza: Ciupitu.

“`tu`va rasa`n cur! Iar voi?”, spune nervos paznicul agitand sipca din mana.
“Doar ne jucam, n`am venit la furat”, spuse Fotache dandu`se in spate.
“Da, sunt convins!”, spuse Ciupitu ironic, convins fiind ca noi eram super hotii care`l pradau in fiecare noapte, dat fiind ca si aspectul de criminali in varsta de 11-12 ani ne dadea de gol. “Tura asta ati belit`o!”
Fotache se tot tragea in spate, eu il urmam. Parea mai sigur cu Fotache decat pe mana lu` Ciupitu. Ciupitu avansa incet spre noi, ranjind ca un psihopat, gandindu`se probabil la corectia pe care ne`o va aplica.
Ne`am tot dat in spate pana cand am ajuns la marginea blocului, pe platforma unui viitor balcon.
“Acu` unde mai fugiti?”, intreaba Ciupitu ranjind.
M`am uitat in jos si mi`a venit o idee.
“Daca mai faci un pas sarim! Si daca scapam cu viata o sa spunem la militie ca tu ne`ai aruncat sa ne omori pentru ca esti nebun!”, ii strig.

Fotache s`a blocat.
“Ai innebunit? Cum sa sarim?”, ma intreaba cu jumatate de gura.
Ciupitu rade si paseste spre noi.
“Sa va vad!”

L`am apucat tare de mana pe Fotache si i`am spus: “Sari!”
Si am sarit cu el de mana.
Inainte ca podeaua balconului sa`mi depaseasca ochii, l`am vazut pe Ciupitu. Incremenise si scapase si sipca din mana, dar a schitat un gest disperat sa ne prinda.

Am cazut pe mormanul de nisip aflat sub balcon, morman in care ne`am afundat pana la genunchi.
Ne`am eliberat repede si am luat`o la fuga.
In urma noastra, Ciupitu striga:

“Nenorocitilor!!! Vreti sa omorati oamenii!!! Vreti sa ma bagati in puscarie!!! Tu`va muma`n cur de nenorociti!!!”

Atat am auzit, pentru ca fugeam de mancam pamantul. Am sarit gardul si nu ne`am oprit decat cand am ajuns inapoi la noi in cartier. Cand ne`am oprit, am inceput sa radem de bucurie ca am scapat de Ciupitu. Dup`aia am inceput, cum e si normal, de explicat cam ce bataie ii puteam trage noi Ciupitului daca nu preferam sa scapam… Unu ii sarea la picioare, celalalt la gat, ce mai, il legam si`l ungeam cu smoala… Dupa ce ne`am revenit, am plecat fiecare la casa lui.

Din acel moment nu ne`a mai trebuit aventura si am preferat sa cumparam tuburile decat sa mai trecem prin ce am trecut…

Oricum, surpriza a venit tot de la Fotache, dupa cateva zile:
“Auzi, mi`a zis ala de zilele trecute ca i`a zis ta`su ca si`a dat demisia Ciupitu de la santier a doua zi dupa ce am fost noi acolo. Acu` cica`i paznic de noapte la depou la gara”.

“Si? Mergem sa`i facem o vizita?”, intreb si eu zambind, dar cu gandul la zilele dormite pe burta…