Nu vreau sa fiu Dumnezeu! (XXVI)

În mînă ţineam o carte cu coperţi de piele, pe care scria ceva ciudat într-o limbă ebraică sau ceva de genul acesta. Nu am ştiut niciodată nimic din vreo limbă ebraică sau înrudită, nu am avut nici un fel de tangenţă cu acest tip de limbi. În ciuda acestui fapt, ştiam ce scrie pe copertă şi am ştiut exact ce pagină să rup din carte. Am rupt-o şi i-am spus Dianei:
- Putem pleca!
- Normal, deja m-am obişnuit. Te apucă, o iei pe arătură câte un pic şi apoi gata, putem pleca! Ce s-a întâmplat aici?
- Nu ştiu exact, trebuia să am această filă de carte, trebuia să o am la fel cum ştiu că am nevoie şi că voi avea nevoie de bucăţica de argint desprinsă din clopot, de restul lucrururilor luate de la mănăstirea din ţară .
Acestea fiind zise am plecat, ieşind din nou pe autostradă. Motorul torcea molcom, de oprit nu am mai oprit numai pentru a alimenta cu combustibil. Mai mult tăceam decât vorbeam! Era aşa o stare de tensiune, de ceva care stă să explodeze. Sincer, mie îmi convenea că nu vorbeam, pentru că aveam prea multe gânduri şi frământări în cap, care toate cereau răspuns. Făcusem în ultimele zile nişte lucruri complet împotriva la ce vroiam. O forţă lăuntrică, ceva de netăgăduit îmi dictase să fac aceste lucruri. Era foarte ciudat că în momentele în care eram călăuzit sau teleghidat de acea forţă sau cum să-i spun, nimic nu mai conta pentru mine, nici măcar Diana.
- De măsea nu te-am mai auzit plângându-te, a rupt Diana tăcerea.
- Nu mă mai doare, am spus, plimbându-mi limba peste caria care se căsca odioasă de peste doi ani în măseaua respectivă. De unde? Caria dispăruse cu totul, aveam măseaua perfectă, normală!
Diana nu m-a crezut până nu am căscat gura mare, ca la stomatolog, să-i arăt. A rămas ea cu gura căscată.
- Păi tu nu ai nici măcar o carie. M-ai minţit?
- Nu, Diana, eu sunt un om pe care dinţii l-au chinuit de când se ştie.
- Ş-atunci?
- Nu ştiu, dar pare că se leagă cu restul, cu vindecarea rapidă a arsurii, cu tăiatul venelor fără efect, cu vindecatul rănilor.
- Spune-mi!
- Mi-e frică!, am replicat, neştiind exact dacă mi-era frică de reacţia ei, de faptul că m-ar fi putut considera nebun sau de faptul ca lucrul pe care îl bănuiam să fie adevărat.
Străbăteam kilometri după kilometri printr-o ţară în care verdele ireal al păşunilor îţi spunea câtă viaţă musteşte în acel tărâm însă morţii căzuţi la tot pasul îţi arătau câtă moarte e în jur. Sate cochete, cu flori încă neveştejite la balcoane îţi transmiteau câtă dragoste de viaţă aveau acei oameni care locuiseră acolo. Cât de mult iubeau ei viaţa, cât de mult iubeau ei faptul că au şansa să traiască în acea ţară de o rară frumuseţe. Şi câtă nedreptate, câtă bătaie de joc divină să vezi tot acest paradis real, complet spoliat de umbra morţii prezentă peste tot. Degeaba încercam să retrăiesc dragostea acelor oameni de ţara lor, de viaţa pe care o duc punând la cd-ul din maşină un disc cu muzică tiroleză luat din bezinăria unde făcusem plinul. Nici ritmurile voioase al imnului tirolez nu puteau aminti de savoarea vieţii trăită implicit de orice locuitor al minunatei ţări în care ne aflam, Tirolul.
- Vreau să oprim aici, te rog, mi-a spus Diana arătându-mi un hotel drăguţ la mijlocul unei pârtii de schi, transformată în păşune pe perioada de extrasezon.
- De ce?, am întrebat mirat.
- Pentru că e foarte frumos aici şi pentru că trebuie să avem o discuţie în urma căreia mă voi hotărî dacă mai vin cu tine mai departe. La Salzburg am fost de acord să nu oprim pentru că oraşul acela faimos şi frumos nu trebuia văzut aşa mort cum este. Mi-a fost şi mie deajuns Viena. Dar acum vreau să oprim pentru că aici este superb, satul acesta trebuie că nu a fost foarte mare, hotelul de acolo de sus arată superb şi dacă tu nu o să-mi răspunzi la întrebări, eu voi rămâne aici şi tu eşti liber să baţi câmpii de unul singur.

Scris de Lucian Stanciu