Nu vreau sa fiu Dumnezeu! (XXV)

Ajunși la mănăstirea Melk, celebra mănăstire loc de desfășurare a romanului “În numele tradafirului” de Umberto Eco, odată trecuţi de parcul superb, prin colonadele de marmură, dincolo de lac, am intrat în centru de forţă al mănăstirii cetate. Căutam febril incinta sacră, nu neapărat altarul, sau încăperea aceea care ştiam că există, dar nu ştiam ce ste şi unde anume. Diana asista înmărmurită la acţiunile şi căutările mele, cred că îi era frică să mă întrebe ce fac.

- Te rog să nu te mai urci şi să baţi ca un nebun în clopot!, mi-a spus.
- Stai liniştită, caut ceva!
- Ce?
- Nu ştiu exact, dar voi afla imediat!
- De unde ştii ce trebuie să cauţi?
- Nu ştiu, ceva mă împinge, îmi dictează să caut un anume lucru, într-o anume încăpere, pe care trebuie să o găsesc mai întâi.

Pe culoarele înguste din spatele altarului capelei centrale se deschideau multe uşi. Nu erau chilii, nici pomeneală. Erau birouri sau cine ştie ce. Căutam febril uşa potrivită. La capătul coridorului care deja ne dusese în clădirea adiacentă, am găsit o uşă pe care scria în nemţeşte ceva gen subsol. Am coborât pe întuneric pentru că nu am găsit întrerupătorul şi nu aveam răbdare să-l caut. trebuia să găsesc ceea ce căutam.

După ce am coborât mai bine de treizeci de trepte, am găsit o uşă masivă de lemn. Avea două belgiuge de metal, legate unul de celălalt cu un lacăt imens.
- Aici este ceea ce caut!, am spus.
- Să te văd cum desfaci lacătul, a zis Diana râzând oarecum dispreţuitor.
- Păi…
Am pus mâna pe lacăt şi mecanismul din el s-a pus în mişcare. Părea că există o cheie înăuntru. S-au auzit trei click-uri şi lacătul s-a decshis.

- Cum ai făcut asta, se uita Diana la mine oarecum chiar speriată de ceea ce făcusem.
- Ştie dracu, am spus.
În acel moment ni s-a părut că se cutremură clădirea. Era un vuiet ceva infernal. ușa s-a deschis scârțâind şi s-a trântit de perete. Eram în arhiva mănăstirii, un labirint de rafturi aşezate probabil pe kilometri de subteran săpăt în măruntaiele pământului.

Parcă pluteam printre rafturile cu manuscrise şi cărţi prăfuite. Am ajuns într-un târziu, credeam eu, foarte repede, mi-a spus Diana ulterior, la ceea ce căutam. Era o carte veche, foarte veche, ascunsă undeva la mijlocul celui de mai jos raft din al 29-lea rând. am luat cartea în mână ca pe o nepreţuită comoară.

- Pînă nu pierzi tot, nu eşti liber să faci ce vrei!, am spus.
Pe carte scria…