Nu vreau sa fiu Dumnezeu! (XXIII)

Stăteam cu capul în poala starețului și mă zgâria pe față stofa aspră a rasei de călugăr.
- Diana?, am bâguit, neștiind ce face.
- Stai liniștit. Doarme!
- Ce-i cu mine?, am întrebat eu confuz.
- Eu trebuie să mor. Am trăit până acum numai pentru ca Dumnezeu să te aducă la mine. Te așteptam. Ai venit și acum pot muri împăcat. Să nu te sperii. Vei dormi, acum.
Spunând aceste lucruri mi-a pus mâna pe frunte. Am adormit imediat. Când m-am trezit, Diana era în picioare, în fața mea. Starețul era mort lânga mine. Diana se uita urât.
- Trebuia să vii aici ca să-l vezi pe călugărul ăsta mort? Să-ți pui capul în poala lui. Atunci am realizat că starețul încă îmi ținea capul cu mâna în poala lui. Diana îmi dăduse de-o-parte de pe față patrafirul.
- Mai trebuie să fac un lucru!, am spus sec.
Ca și teleghidat, am urcat în mica clopotniță. Lângă clopotul vechi de argint era un ciocan și o daltă. Am lovit puternic cu dalta în clopot, până când o bucațică de argint s-a desprins. Cred că am lovit încontinuu mai bine de un sfert de oră. Prin crăpăturile scândurilor din clopotniâă o vedeam pe Diana căzută în genunchi, strigând la mine să încetez. Când bucățica de argint s-a desprins am luat-o și am coborât în altar. Era pentru prima dată când mâ aflam singur într-un altar. Am luat puțin mir, am turnat într-o sticluâă apă sființită, și am început să caut besmetic ceva. Nu știam exact ce caut, dar știam foarte clar că mai trebuie să iau ceva cu mine. Într-un final am găsit un osuar, unde se păstra o mică bucată de os de-al sfintului Ioan Botezătorul.L-am luat învelit în purpura în care era păstrat. Am ieșit în curte. Diana era așezată pe o bancă, cu privirea pierdută și plângea. Tot ce se întâmășase, aveam să aflu mult mai târziu, o marcase profund.
- Să mergem, i-am spus și am apucat-o de mână.
Aproape am târât-o până la mașina. Multa vreme nu a scos nici un cuvânt. Nici eu. Deja intraserăm pe drumul principal și luasem direcția spre graniță când Diana a vorbit:
- Dacă ai înebunit, mai bine omoara-mă. Sau lasă-mă aici, oriunde. Mi-e frică de tine!
- Vorbim dupa ce voi dormi. Sunt epuizat și vreau să ajungem undeva unde să putem mânca și dormi.
Ne-am oprit în primul orășel de pe drum. Am ales să stăm într-o casă arătoasă, care părea confortabilă. Proprietarii erau tineri, și aveau un copil. Ei doi muriseră îmbrățișați, în pat. Copilul era în camera lui și avea un zâmbet împietrit nefiresc pe față. Deja eram obișnuiți cu moartea, așa că nu ne-am deranjat să-i mai scoatem afară din casă. Am mâncat ce am găsit prin firigderul lor și eu am adormit instantaneu, în living, pe canapea. Când m-am trezit, era noapte. Cred că dormisem vreo opt ore. Diana dormea pe un fotoliu pliant, la mică distanță de mine. Era atât de frumoasă cum dormea încât mi-a fost milă să o trezesc. Din barul familie mi-am luat cât am putut de încet o sticlă de vodcă, o apă minerală și un pachet de țigări. Am ieșit pe terasa vilei. Era o noapte mai mult decât răcoroasă, dar era ceea ce aveam nevoie ca să-mi limpezesc gândurile.
Zorile m-au prins acolo, învelit într-o pătură luată când mă dusesem să văd ce face Diana. Golisem aproape toată sticla de vodcă și trecusem la al doilea pachet de țigări. Nu aveam explicație pentru ceea ce făcusem, nu știam exact de ce ne întorsesem, nu știam de ce luasem din mănăstire lucrurile acelea. Știam doar că făcusem un lucru pe care trebuia să-l fac. Eram convins că nu puteam face altceva și aveam certitudinea că fusese cel mai bun lucru pe care-l puteam face. Aveam o mulțumire de sine, un sentiment al datoriei împlinite care mă făcea să uit de realitatea pe care o trăiam.
Când Diana s-a trezit, m-a găsit zgribulit pe terasă. Cred că mi-a citi satisfacția de pe față, căci m-a întrebat:
- Ești mulțumit? Știi prin ce m-ai făcut să trec? Știi ce a fost în mintea mea la mănăstire? Ce crezi că am trăit când te-am văzut cu capul în poala călugărului mort? Sau când te-am vazut fugind ca un nebun în clopotniță, apoi lovind clopotul în disperare? Mă mir că nu am înebunit din cauza zgomotului care sfâșia tăcerea mormântală. Cred că nu voi mai putea să aud, vreodata, un clopot! A fost îngrozitor!
- Nu pot să-mi explic nici eu! Știu că am făcut ce trebuia! Și, mai știu că te iubesc!. Că trebuie să fim împreună până în ultimul moment. Și, te rog, iartă-mă!
- De iertare nu vorbim, deocamdată. Mi-e frică de tine! Dar, nu vreau să rămân singură. Și, știu că trebuie să-l căutăm pe Andrei!

Scris de Lucian Stanciu