Nu vreau să fiu Dumnezeu (XXI)

Înainte de a urca sus să mă îmbrac, am facut curăţenie în restaurantul de la mezanin. Am avut ceva de muncă, până am scos afară doisprezece oameni morţi din restaurant şi, opt din prima camera a bucătăriei. Am aranjat masa din mijloc după regulile găsite într-o carte din dulapul şefului de sală şi am amplasat în mijlocul locului orchestrei un ecran din camera audio-video a restaurantului. Am găsit o casetă video cu un cafe-concert executat de un pianist celebru şi am potrivit proiectorul video pe ecran. În bucătărie, mai multe feluri de mâncare erau pregătite spre a fi servite. Cel mai apetisant fel l-am văzut pe tava unui ospătar mort, dar era compromis pentru că ospătarul căzuse cu tava în mână. Oricum aveam trei feluri sofisticate de mâncare din peşte, unul era raţă cu orez, ceapă şi slănină – tipic austriac – şi mai erau pregătite două salate din fructe de mare.

Am pus la frapat două sticle de Dom Perignon, şampanie care era ţinută într-un bufet închis, a cărui cheie am căutat-o mai bine de un sfert de oră. Cum era de aşteptat, am găsit-o în buzunarul de la piept al şefului de sală. După ce am tăiat cu un pix, cât am putut mai estetic, felurile de mâncare din meniu care nu se puteau servi, mi-am dat seama că fac o prostie. Aşa că am luat coperţile meniului şi am intrat în biroul managerului. În trei minute aveam listat un meniu care conţinea doar ceea ce puteam să-i ofer Dianei.
Cum nu ne grăbea nimeni, i-am lasat Dianei tot timpul pe care l-a vrut pentru a se aranja. Am aşteptat-o, îmbrăcat atât de elegant cum nu fusesem în viaţa mea, în livingul apartamentului. Recunosc, deşi nu îl prea gustasem, îmi plăcea luxul. Cu cinism mi-am spus că ar fi fost bine să mai trăiască în tot oraşul măcar un chelner, ca să nu mă tot obosesc turnându-mi whisky în pahar şi punând gheaţă în el. Butonam inconştient canalele de pe telecomanda televizorului panoramic. Vedeam fie sigle, fie pureci, fie muzică. Nimeni, şi aveam, conform listei de pe măsuţa din living, şaptezecişidouă de programe din toată lumea, nu mai emitea nimic. Programele care rulau erau repetări exasperante ale calculatoarelor de emisie. Am stins televizorul şi am dat drumul combinei muzicale pe radio. Aceeaşi poveste. Atunci mi-am amintit că Diana nu-l sunase pe Andrei. Voit, poate omisese acest lucru. Am intrat peste ea în timp ce se farda şi am întrebat-o.
- Am sunat de două ori de când suntem aici. Nu vroiam să oprim pe drum să mai sunăm. Nu răspunde, fii linştit, mi-a spus ghicindu-i o urmă de cinism în glas.
- Bine, te aştept în restaurant, am replicat, oarecum îmbufnat.
Ce-i drept, speram că renunaţase la a-l mai suna pe Andrei. Nu a fost aşa, dar nu aveam de ce sa fac o tragedie din asta. Eram doar noi şi, dacă Andrei exista, era departe. În momentul acela m-am hotărât să abandonez atitudinea de câine credincios şi să-mi cer drepturile de partener de viaţă. Evident, într-un mod cât mai galant posibil.

Când Diana a apărut în uşa restaurantului, m-am ridicat de la masă şi i-am ţinut scaunul, după care, cu plecăciunea de rigoare, i-am oferit meniul. Pe furiş am apăsat telecomanda şi caseta video a pornit. Diana se comporta de parcă ar fi fost obişnuită dintotdeauna cu astfel de ceremonii. Mi-a comandat mâncarea în nemţeşte. Am făcut ochii mari, dar pricepusem. Am intrat în bucătărie şi am pus la microunde felurile alese de Diana şi de mine. Am revenit în sală cu o sticlă de şampanie aburită. Am pocnit dopul cât de tare am putut, agitând sticla înainte. După ce am turnat în cupe, am solicitat cuvântul pentru un toast.
- Pentru noi, pentru cele mai frumoase zile din viaţa care ne-a mai rămas, pentru zilele pe care le mai avem de trăit împreună, iubindu-ne precum ultimii oameni de pe Pământ, am declamat.
- Pentru noi, a răspuns sec, şi, oarecum posac, Diana.
- Diana, trebuie să facem faţă noii condiţii pe care o trăim. Poate numai noi mai existăm pe aici. Ai văzut, nu mişcă nimic. Nu mai emit posturile tv şi radio, suntem singuri. Suntem doar noi doi, cel puţin până mai găsim pe cineva sau până ne găseşte cineva, nu ştim cât mai trăim şi de ce nu încercăm să ne facem ultimele clipe frumoase? Nu vreau decât să mor înaintea ta, pentru că acum, mai ales, acum nu aş putea concepe viaţa fără tine. Lasă-mă, chiar dacă sună patetic, să mă bucur de ultimele clipe din viaţă, şi, dacă poţi, bucură-te şi tu de ele. Este, cumva, prea mult ceea ce îţi cer?
- Nu, a spus Diana şi s-a oprit brusc când a auzit în difuzoare ca începe Love Story.
- Era ceva aranjat?, m-a întrebat aproape furioasă.
- Îti jur că nu ştiam ce e pe casetă, i-am spus în timp ce am luat-o de mâna ridicând-o de pe scaun spre ringul de dans.
Pluteam amândoi pe ritmurile lente ale celebrei melodii, atât de cruntă şi amarnic de potrivită cu ceea ce trăiam noi doi. Un singur gând se iţea peste avalanşa de gânduri negre care nu-mi dădeau pace. Cine va muri primul?
De parcă îmi citise gândurile, Diana mi-a spus:
- Dacă ar fi să aleg, eu aş vrea să mor prima. Aş vrea să ştiu că mă ţii în braţe când mor. La câte ai facut deja pentru mine, ştiu că ar fi doar o încununare a operei tale de binefacere. Nu vreau să rămân singură. Promite-mi că nu mori înaintea mea, mi-a cerut Diana lipindu-se strâns de mine.
De parcă aş fi putut face aşa ceva, i-am spus:
- Promit că dacă va fi să mori, vei muri în braţele mele. Şi eu voi muri imediat după aceea.
Dansând încă, am urcat în lift. A urmat cea mai de neîchipuit noapte de dragoste pe care o poate visa cineva. O abandonare totală în stăpânirea mea a transformat-o pe Diana în cea mai voluptuoasă amantă. Ore în şir am făcut dragoste, până la epuizarea totală. Am cunoscut extazul şi am urcat pe culmile lui, împreună, prăvălindu-ne, apoi, în abis, pentru a urca încă o dată şi încă o dată, precum un etern Sisif al dragostei în sfârşit împărtăşite. Acum eram convins, Diana mă iubea! Şi mă iubea şi Dumnezeu, pentru că altfel nu mi-ar fi oferit acele ore în care mă făcuse părtaş la binele etern. Cu aceste gânduri am adormit, şi am avut cel mai ciudat vis.

Scris de Lucian Stanciu