Nu vreau să fiu Dumnezeu! (XIX)

- Trebuie să te duc la doctor, a ţipat Diana.
- În nici un caz, i-am spus. Vrei să ajungem din nou în puşcărie? De data asta nu mai scăpăm!
- Ce să fac?, m-a întrebat disperată.
Ştiam de la mama că arsurile nu devin grave dacă se presară rapid, peste ele, sare şi ulei. I-am spus acest lucru Dianei, care a turnat ulei peste mine din abundenţă şi a presărat două cutii de sare. Parcă durerea nu mai era aşa de mare. Arătam ca un pui tăvălit în ulei şi sare, numai bun de băgat la cuptor. Am găsit puterea să fac şi o glumă:
- Dacă mă fierbi şi mai pui nişte frunze şi smântână, ai o ciorbă pe cinste!
Râsul Dianei era forţat.
Ceva ciudat se petrecea cu mine. Arsurile nu mă mai dureau deloc şi se vindecau văzând cu ochii. În câteva minute, eram ca nou. Dianei nu-i vedea să-şi creadă ochilor. Eu eram circumspect, ştiind cum mi se vindecaseră şi rănile din vană. Atunci mi-a încolţit o idee. Am pus mâna pe cuţitul mare de pe marginea plitei şi m-am tăiat adânc pe picior. Am urlat de durere.

- Eşti nebun? Ce faci?
- Vreau să văd ceva, i-am răspuns Dianei.
În mai puţin de două minute, rana mi s-a închis, rămânând doar o urmă minusculă. Diana nu vroia să accepte ceea ce văzuse. Eu nu aveam explicaţie.
- Încerc şi eu, a zis Diana, şi fără a putea face eu ceva, şi-a crestat braţul. Sângele tâşnea şiroaie. M-am repezit cu un ştergar la ea, dar m-a împins.
- Trebuie să se vindece!
Abia după circa un minut am convins-o să mă lase să o bandajez şi să-i opresc sângerarea. Spre deosebire de rănile mele, rana Dianei nu se închisese. Un gând nebunesc mi-a străfulgerat mintea, dar l-am alungat repede. Era prea mult!

Am plecat după puţină vreme. Nu eram în siguranţă la motel. Oricând putea opri cineva şi ne putea recunoaşte. La televizorul din cameră ne văzuserăm fotografiile. Eram daţi în urmărire. Noi şi încă vreo zece persoane care scăpaseră de Sectă. Fotografia Dianei era posterul din camera mea redus la scară. Avuseseră decenţa sa dea publicităţii doar portretul. Fotografia mea era cea de pe diploma de bacalaureat. Era clar că-mi făcuseră percheziţie la domiciliu. La sugestia Dianei, contrar dorinţei mele, din parcare am luat Dacia. Era mai puţin bătătoare la ochi. Dacă mai avea pentru cine. Din ştirile – evident cenzurate de Sectă, aflasem că populaţia ţării mai număra doar câteva mii de locuitori. Lumea era îndemnată, în continuare, să adere la sectă, să-şi lase moştenire averile. Trebuie că idiotul care conducea acum ţara (ce neşansă pe această ţară să aibă doar idioţi la conducere în ultimii ani!) spera că el este imun la ce se întâmplă.
Primul orăşel era unul unde aveam o mătuşă. Ea şi unchiul meu aveau mai multe magazine. Am oprit în faţa porţii gospodăriei lor – una dintre cele mai remarcabile din localitate – şi, aşa cum mă aşteptam, am găsit pustiul. Dintr-un magazin de-al lor ne-am luat de-ale gurii şi nişte bani. Nu ştiam la ce ne vor folosi, dar i-am luat. La pompa de la ieşirea din oraş am făcut plinul. Evident, gratis!
Mai aveam cca. o sută cincizeci de km până la graniţă. Pe tot drumul până la Arad am întâlnit o singură maşină. Mergea în sens invers. Ne-a facut semn cu farurile şi, în ciuda opoziţiei Dianei, am oprit. Era un domn din Arad care mergea la Sibiu, să-şi caute copilul. Ne-a întrebat de drum şi i-am spus că va fi nevoit să ocoloească de câteva ori pe câmp TIR-urile oprite pe şosea. Când nu avea ce face, trebuia să se dea jos din maşina lui, să urce în tir, să dea deoparte şoferul mort şi să mute TIR-ul. Daca acesta nu era împlântat în vreun pom sau răsturnat. În caz de forţă majoră, părăsea vehicolul lui şi-l lua pe primul disponibil. Ne-am strâns mâinile şi ne-am despărţit.
Ar fi trebuti să fim nebuni să credem ca la graniţă nu eram daţi în consemn. Din acest motiv, hotărâsem ca în Arad să las dracului Dacia şi să fac rost de o maşină de teren. Urma să trecem graniţa pe câmp, ca să nu fim nevoiţi să forţăm frontiera. Era puţin probabil că mai existau sufiecienţi grăniceri pentru patrulare.
În centrul oraşului, lângă cel mai celebru hotel de acolo, am găsit un jeep Toyota Land Cruiser, ideal pentru ce vroiam să facem. Diana mă aproba în tot ce intenţionam să fac, şi mă bucura lucrul acesta. N-a spus nimic când am intrat într-un magazin de arme şi mi-am ales o puşcă şi un pistol. Este incredibil ce poate face viaţa cu tine. Eu nu făcusem nici măcar armata – lucru pentru care, fie vorba între noi, plătisem o groază de bani – şi acum armele mi se păreau ceva normal. Atât de normal, încât la carabină căutam modul de întrebuinţare pentru a afla cum o încarc. Bineînţeles, nu am găsit aşa ceva şi a trebuit să probez vreo cinci tipuri de cartuşe pentru a afla ce calibru este. Mi-am făcut plinul cu gloanţe pentru carabină şi pistol şi am oprit la mall. Era pustiu. Ne-am luat mâncare pe alese, mai ales delicatese – îi plăceau Dianei – şi am urcat la raionul de haine, de unde ne-am luat garderobe noi şi complete. Când s-a lasat întunericul, am pornit, cu farurile stinse, spre graniţă. Aveam o hartă luată dintr-o benzinărie, unde oprisem să fac plinul şi înainte cu zece km de graniţă am ieşit de pe şosea şi am luat-o pe câmp. În afară de hurducănelile maşinii, nimic nu ne-a tulburat drumul până în Ungaria. Fâşia de teren arat care desparte cele două ţări era brăzdată de paşi, semn că multă lume trecuse. Cui îi mai păsa? Eram în Ungaria, departe şi, probabil, pentru totdeauna de casă. Eram fugari din calea idioţilor care conduceau România, dar eram fugari spre nicăieri, cu speranţe deşarte, din calea morţii sau spre moarte. După ce am intrat pe autostradă, mi s-a dezvăluit o Ungarie exterm de pustie şi dezolantă. Pusta ungară părea şi mai deprimantă aşa, neînsufleţită. Am căutat posturi de radio, căci eu ştiam vreo două-trei vorbe în maghiară. Toate radiourile transmiteau muzică, reluată şi apoi reluată din nou. Probabil le mai funcţionau calculatoarele de emisie. Am schimbat frecvenţa şi am căutat BBC. L-am găsit repede. Chiar de pe un post FM din România. Era programul de ştiri şi crainicul spunea că este singurul român din redacţie care mai trăieşte. Aproape îşi cerea scuze că în scurtă vreme, programul în limba română nu va mai fi difuzat.
Situaţia la nivel mondial era deprimantă. Ţările lumii erau decimate, doar zone restrânse mai aveau locuitori. Nimeni nu găsise vreo explicaţie molimei, virusului care nimicise populaţia. Au existat speculaţii, existau şi acum ipoteze, dar nimic nu putea opri omenirea de la dispariţie. Când Papa murise, pe drumul spre cavou îl conduseseră mai puţin de două mii de persoane, persoane care mureau pe drum. Preşedintele SUA se schimbase de trei ori în două săptămâni. Congresul amendase constituţia şi preşedintele era ales acum doar de Cabinet, în condiţiile în care erau în viaţă mai mult de jumătate din membrii la momentul respectiv. În caz contrar, vicepreşedintele devenea automat preşedinte şi prima decizie era aceea de a-şi desemna succesorul în cazul în care Cabinetul nu se completa pâna când el murea. Era o nebunie totală în lume. China stăpânea fericită o Australie pustie. China număra acum cca. un milion de locuitori, ramânând cea mai populată ţară. În India şi Bangladesh, viaţa precară a oamenilor îşi spusese cuvântul şi cele două ţări nu mai existau. Nu mai existau la fel ca majoritatea statelor africane. America de Sud îşi păstrase tradiţia şi, în ciuda molimei, războaiele civile nimiciseră ce mai rămăsese din populaţie. Mai existau oameni doar în America de Nord, Europa şi Rusia, excluzând, bineînţeles, Asia, unde China şi Japonia erau singurele state vii.

Scris de Lucian Stanciu