Poicii

Pentru că nu am reuşit să câştig războiul cu calculatorul meu perfid dar am obţinut, totuşi, un armistiţiu, am din nou conexiune la internet. Aşa că, văzând cum Sebi vă povesteşte de Fotache mi-am adus şi eu aminte de Poicii, fost coleg şi foarte bun prieten în facultate. Înainte de toate, numele său vine de la următoarea întâmplare:
Vorbeam toţi colegii din grupă de anul I de la faculta de mate unde să mergem la bere seara. Cum fiecare voia alt loc, vine altul cu ideea: “eu zic să ne întîlnim la opt la statuia lupoicii (ştiţi voi, Lupoiaca aia din Cluj, din centru) şi vedem!” Toată lumea a fost de acord, doar unul singur nu. Zice ăsta: “bă, cine-i Poicii ălă de are statuie? Şi unde-i?” Să te ţii râs, pe spate toţi! De atunci, ăsta i-a fost numele: Poicii!
Poicii era de loc din Oradea, azi este chiar prof de mate acolo. El era ceva mai silitor, sau încerca să se împace cu ideea că măcar înceracă să înveţe sau să meragă la cursuri. Eu, nu îmi cunoşteam toţi profesorii şi eram deja în semestrul II. În plus, Poicii avea un unchi, proful de ecuaţii diferenţiale, văr primar cu maică-sa, deci tot ce făcea se raporta rapid la domiciliu.
Era o iarnă grea, aşa cum numai pe vremuri mai era în Clujul anilor 1990. Cum se făcea seară devreme, ne apucam de băut devreme, că să nu avem remuşcări că bem zi lumină. Cum tata avea ceva pile, eu aveam cameră singur în Căminul 14 din Haşdeu, deci trai pe vătrai. Mai aveam o prietenă bine-situată, deci şi problema financiară era ok! Drept pentru care, la mine în cameră era mai mult chef decât alte cele ce au legătură cu şcoala!
Ne apucăm noi vârtos de whisky cu cola de pe la 5 dupamiaza şi-i dăm până pe la vreo 1 noaptea. La un moment dat zice Poicii:”Bă, mâine avem curs de la şapte chiar cu unchiu-meu. Mergem?” Fluierături, înjurături, mai bem un whisy, se face 2 jumate. Ăsta, tot cu grija cursului: “Bă, io musai să mă duc la crus, că mă omoară ai mei”. Noi, “du-te, Poicii, cine te ţine?”. “Bă, io mă culc aici, beţi da’ vorbiţi mai încet!”
Se culcă Poicii, bem noi ce mai bem, frig şi beznă afară de numa. Şi ne vine ideea, după vreo juma de oră!
Poicii îşi pusese ceasul să sune la şase să ajungă la timp. Mutăm noi ceasul, ne mutăm şi ceasurile noastre. Aveam şi un casetofon, culmea tehnicii de pe atunci, la care programai înregistrarea. Cum noaptea beam, dimineaţa mă trezeam pe la 2 dupămasa, dar eram fan emisiunea Matinal de pe România Actualităţi, înregistram des emisiunea. Şi dăm drumul la cas, cu buletinul de ştiri, bună dimineaţa, alea-alea. Sună şi ceasul, Poicii după nici o oră de somn face o faţă distrusă, zice “mai stau un pic”, aţipeşte. Îl lăsăm încă juma de oră şi îl trezim. “Hai, băi, că mai ai zece minute şi începe cursul. Poate ai noroc şi prinzi taxi la non stop-ul din colţ!” Se-mbracă ăsta val-vârtej, iese ca vântul pe uşă, ce să ne mai asculte pe noi care încercam să-i explicăm farsa. Şi apare după vreo juma de oră, negru la faţă. Găsise taxi, îi dăduse la şofer toţi banii numai să-l ducă repede la facultate, a sărit din taxi, a alunecat pe scări, mai să-şi spargă capul şi… Poarta închisă. S-a mai apucat şi să bată în poartă de-a trezit portarul care l-a făcut nebun şi i-a zis că înainte de şapte nu încep cursurile şi că alea de la seral se gată pe la zece seara. L-a scos afară, în stradă, impasibil la rugăminţile omului care i-a mai şi zis că e rudă cu profesorul respectiv! Ba, l-a mai şi înjurat, în loc să-i aprecieze cum se cuvine dorul de învăţătură.
Şi, după ce porţile imense de la universitate i-au fost trântite în nas, a văzut că e cam puţin trafic şi cam pustiu pentru ora şapte. S-a uitat la ceas şi a văzut că deja e trecut de şapte. Ardelean fiind, a mai cugetat vreo câteva minute şi s-a prins. Şi a venit pe jos, că nu mai avea bani! Şi ne-am apucat de băut, adică el, noi am continuat şi s-a dus dracului cursul! Că el tot conştiincios rămăsese şi vroia să plece la curs, dar la cât de beat era, de curs nu mai putea fi vorba!
Scris de Lucian Stanciu