Nu vreau sa fiu Dumnezeu! (XI)

Am deschis ochii şi am văzut posterul Dianei. Mi-am întors privirea şi am văzut-o pe Diana. M-am uitat împrejur şi am văzut că eram la mine în camera. Şi brusc, crunta realitate mi s-a redezvăluit.
- M-a sunat Doru şi mi-a spus ce s-a întâmplat. Mi-a spus că ai căzut într-un soi de letargie şi că îmi repetai numele într-una. M-am speriat şi, cu toată supărarea am venit. Îmi pare rau pentru ce s-a întâmplat cu ai tai. Şi matuşa mea a murit şi am şi îngropat-o. Te-am acuzat că nu ai fost lângă mine atunci, dar acum înţeleg, ştiu că aţi fost plecaţi. Haide să trecem peste toate, chiar şi peste posterul ăsta scabros. Acum îmi eşti cea mai apropiată persoană şi ai nevoie de ajutor.
În alte condiţii revărsarea de bunavoinţă a Dianei m-ar fi transformat în cel mai fericit om de pe pământ. Probabil că Dumnezeu este un mare şi cinic glumet! Face experienţe nemiloase pe pielea noastră. Cum altfel să accept că îmi dăruia transpunerea în viaţă a celei mai aprige dorinţe ale mele în cel mai dureros moment al vieţii. Cred că Dumnezeu s-a distrat copios văzând cum sunt pe cale să-mi iau viaţa chiar înainte de a-mi împlini un vis al vieţii. Poate chiar de aceea nu am reuşit să mă sinucid. Nici nu ştiu dacă nu ar fi fost mai bine să reuşesc!
Mai erau câteva ore până la tripla înmormântare. În oraş era o isterie generală, ca dealtfel în toata ţara, chiar toată lumea. Am reuşit cu greu să găsesc şi să plătesc doisprezece oameni care să ducă sicriele la cimitir. De fanfară sau pomană nici nu s-a mai pus problema. Eram sfâşiat si de durere şi de cumplite remuşcări. Mă simţeam vinovat că eu trăiam iar tot ce aveam mai drag pe lume dispăruse. Diana m-a sprijinit enorm, m-a ajutat imens şi nu ştiu ce aş fi făcut fără ea. Doru nu a mai apucat înmormântarea. S-a stins pe drum, când îl rugasem să aduca colacii pentru cimitir.
Am rugat-o pe Diana să rămâna lânga mine, să se mute la mine. A acceptat şi s-a instalat în dormitorul alor mei. Timp de două zile nu am ieşit din casă decât după pâine, ţigări şi ziare. Anarhia pusese stăpânire peste tot. Găşti de cartier luau cu asalt magazinele, jefuiau oamenii pe stradă. Guvernul introdusese Legea Marţială prin care orice violenţa de orice fel era pedepsită cu moartea. Ca o stranie ironie, moartea lovea la fel pe toată lumea. Cum se găsesc întotdeauna lideri şi formatori de opinie, la televizor am văzut o discuţie aprinsă despre cât este de moral să condamni la moarte un om când moartea devenise, de fapt, o stare de a fi.
O sectă care propovăduia de ani buni Apocalipsa – fără a avea prea mulţi adepţi – acum prolifera şi făcea un prozelitism deşănţat. Disperaţi, mii de oameni aderau zilnic la sectă. Nesimtirea „liderului spiritual” mersese până acolo încât pretindea o taxă de 1000 USD pentru fiecare membru care adera. În schimbul taxei, noul adept primea un certificat cum că va fi scutit de formalităţi la intrarea în Rai. Ca orice fel de escrocherie, certificatul nu garanta că beneficiarul va ajunge în Rai. Diseperaţi, oamenii se agăţau de orice li se oferea. Ce vremuri cumplite ajunsesem să trăim dacă îl comercializam pe Dumnezeu. De fapt, acest lucru, puţin mai voalat îl făcuse şi Biserica, de orice fel ar fi fost ea, de-alungul mileniilor de existenţă normală a omenirii.

Episodul 11
La fel ca şi Guvernul nostru, nici guvernele lumii nu reuşeau să gestioneze criza. Omenirea parcă înebunise. Făcând dovada eternei nimicnicii umane, state complexate emiteau pretenţii teritoriale izbucnind războaie dintre cele mai ciudate, între foşti aliaţi. NATO se afla în pragul desfiinţării de câteva zile de când un curent religios care îi făcea responsabili pe americani de dezastrul omenirii prinsese rădăcini în Marea Britanie. Sub presiunea populaţiei Regina Marii Britanii dăduse un ultimatum SUA de cinci zile, timp în care SUA urma să se desfiinţeze de drept şi de facto. Marea Britanie urma să îşi preia fostele colonii şi să devină şeful NATO. Simţind momentul preşedintele Rusiei emisese un decret prin care fostele teritorii ale URSS se alipeau Rusiei, fără a mai avea statut de republici. Moscova ţintea special cele trei republici proapspăt intrate în NATO, Letonia, Lituania şi Estonia. Tiraspolul a fost proclamat Capitala Moldovei şi guvernul transnistrean transmisese Bucureştiului un act revendicativ asupra întregii Moldove. NATO trebuia să facă faţă unui conflict intern, în care Franţa devenise aliatul SUA şi Germania aliatul Marii Britanii. Imediat după ce la ştiri am aflat toate grozaviile acestea m-am dus în bucatarie unde Diana pregătea cina, să-i dau veştile.
Auzind de Franţa, Diana m-a rugat să o las să intre pe internet, să vadă ce face prietenul ei, Andrei, aflat undeva în această ţară. Deşi am avut o reţinere, i-am cuplat calculatorul pregătindu-l pentru o convorbire pe Internet. Eram şi eu curios să-l văd pe celebrul Andrei şi speram să aibă şi el webcam. Diana nu a reuşit să-l contacteze. Într-un acces de generozitate amplificat de faptul că poate nu voi mai fi nevoit să plătesc factura, i-am spus Dianei să-l sune pe mobil. Telefonul lui Andrei suna în gol. Eram de-a dreptul abject, dar m-am bucurat că nu a răspuns. Este curios cum o astfel de situaţie te face să îţi schimbi ierarhia valorilor acceptată de tine până atunci. Deşi nu m-am considerat niciodată un fan al prietenului Dianei, nu i-am dorit niciodata raul! Oricâta invidie sau gelozie sau ură i-aş fi purtat, nu i-aş fi dorit răul. Mă mândream chiar că în mine exista ceva romantic-cavaleresc, ceva care mă face să-l respect pentru că el se poate bucura de ceea ce poate eu nu voi avea parte. În actualele condiţii ideea că Andrei murise mă încânta. Poate era vorba şi de o autoprotecţie, de frica de a nu o pierde pe Diana, care rămăsese singurul suflet alături de mine. De când se mutase la mine ne comportam ca doi colegi, ca doi buni prieteni. Pentru mine asta era mult şi nu vroiam să stric totul forţând nota, mai ales că nu era cazul în situaţia în care ne aflam. Diana a reuşit să înţeleagă foarte bine drama mea, pentru că ea îşi pierduse părinţii în urmă cu zece ani într-un accident de maşină. Ea trecuse prin ce treceam eu, drept pentru care îmi era un real sprijin. Cele mai „fierbinţi” apropieri între mine şi Diana au avut loc în momentele în care îmi reveneau în minte imaginilie cu parinţii şi fratele meu mort. Este cumplit cum mintea omului reţine şi relevă, după ani de zile presăraţi cu bucurii, evenimente frumoase, demne de pastrat în memorie, doar imaginile cu cei dispăruţi care pot face mai mult rău sufletului. Când mă gândeam la ai mei, îi vedeam pe toţi trei întinşi în sicrie, pe buza gropii proaspăt săpate. În acele momente Diana venea şi mă lua în braţe, trecându-şi mâna prin părul meu, sărutându-mă mult prea matern pe frunte şi liniştindu-mă.
- Mai încerc mai târziu pe net, m-a adus la realitate Diana. Haide să mănânci!

Scris de Lucian Stanciu