În tren cu Ilie Dobre

Stăteam azi dimineaţă pe tarasă, citisem comentariile de la “Nu Vreau să fiu Dumnezeu!”, terminasem de scris detaliile despre serial, la radio se transmitea slujba de duminică, catolică şi în limba germană, aşa că gândurile mi-au fugit la duminicile din ţară! Ce făceam duminica? De obicei mergeam la fotbal, pe cele mai diverse stadioane din România, dat fiind că multă vreme am fost cronicar sportiv! Şi mi-aduc aminte de o deplasare la Piteşti, împreună cu Ilie Dobre, pe care trebuie să-l ştiţi de la Radio, acela cu “gooooooooooooooooooooool” de vrea să bată recordul de timp stabilit de nu ştiu ce brazilian la a striga gol!

Mă urc eu în personalul de Piteşti, duminica foarte de dimineaţă, din Gara de Nord! Ilie urma să urce de la Gara Basarab, că stătea în zonă! Până acolo, dat fiind că eram tânăr şi neliniştit, caut un loc într-un compartiment cu ceva marfă, a se citi “pisi bună”! O văd, tolănită pe banchetă! Trenul nu era foarte agolmerat dar eu intru în compartimentul ei! Deschide leneş ochii, zic eu “liber?”, mă priveşte ciudat şi-mi face semn să stau! Se culcă la loc! Opreşte trenul la Basarab, îi fac semn lui Ilie, vine şi el şi intrăm în compartiment! Şi începe Ilie să povestească, şi o face exact cum comentează meciurile. Într-un ritm de obosesc jucătorii dacă aleargă aşa repede precum vorbeşte el! Şi tare!

La un moment dat, se trezeşte tipa se uită lung la Ilie şi iese la ţigară! Eu, rapid pe culoar, să intru în vorbe cu ea! Ilie este nefumător şi rămâne în compartiment. Eu, îmi aprind ţigara şi încep să-mi frământ mintea cum să o abordez, cât mai puţin golăneşte. Tipa se uită la mine şi zice brusc:

- Auzi, ăla e Ilie Dobre? Eu rămân şocat, adică Ilie Dobre are chiar aşa notorietate? Îi zic:

- Da! Îl cunoşti? La care tipa zice sec:

- Nu, dar aţipisem şi la un moment dat am auzit radioul dat la maxim!

De parcă nu ar fi fost deajuns, după meciul jucat de FC Argeş cu Petrolul, parcă, câştigat de gazde şi udat din belşug la protocol, era să pierdem trenul de întoarcere! Cum prin Piteşti la acea vreme trecea doar un singur accelerat şi cum gazdele ne luaseră bilet la acel accelerat, ajungem pe ultima sută de metri în gară! Alergăm, trecem prin tunel, ieşim şi ne suim in tren! Ajungem la compartiment, bagaje nu prea aveam, ne aşezăm! În faţa noastră un cioban, ardelean pur, cu barbă albă, destul de în vărstă, sfătos ca toţi ardelenii! Ne întreabă:

- Departe mereţi, taică?, la care Ilie răspunde în stilu-i caracteristic:

- Departe, eee!, departe! Unde departe? Cît de departe? Doar trenul merge numai până la Bucureşti! Cum să mergem departe? La care ciobanul stă, cugetă şi ne dă cu leuca-n cap:

- Apăi, dragii mei, tare mi-i că aţi greşit trinu! Că aista mere la Cluuuj!” Mă uit la Ilie, lel la mine, trenul se pusese în mişcare, citim pe trenul de lângă “Cluj-Napoca – Bucureşti”, ne repezim ca disperaţii şi prindem ultima bucată de peron pe care să sărim! La care zice Ilie:

- Bine că trece un singur accelerat prin Piteşti şi chiar aici trebuia să se încrucişeze cu perechea sa!

Când ne-am uitat în mersul trenurilor, aşezaţi confortabil în trenul bun (nu aveam cum să-l mai ratăm, că era singurul din gară!), dacă nu puteam sări ne puteam da jos în Slatina, următoarea oprire! Aveam primul tren înapoi a doua zi: acceleratul Cluj-Napoca – Bucureşti!

Scris de Lucian Stanciu