Nu vreau sa fiu Dumnezeu! (II)

Probabil că pe faţa mea se citea suferinţa şi cred că zâmbetul pe care i l-am oferit Dianei când am salutat-o a fost mai mult o grimasă, altfel nu-mi explic de ce m-a întrebat:
- Te simţi bine?
- Sigur că da, am minţit surâzător. Cum m-aş putea simţi altfel lângă tine?
- Te rog, nu începe, din nou, cu chestiile astea! Ştii că îmi place să stăm de vorbă, chiar îţi apreciez bunul simţ în încercările tale repetate de a mă agăţa, dar sper că eşti conştient că nu vom fi niciodată mai mult decât colegi sau amici. Cu toate că te prefer altora, mai nesimţiţi. Dar atât!
M-am chinuit să scot un nou zâmbet, dar rezultatul se pare că a fost jalnic.
- Serios, ce-i cu tine? Şi te rog să nu-mi spui că suferi din cauza mea că sunt sătulă să aud asta. Parcă am nimerit într-o cazarmă în care soldaţii nu au fost în permisie de un an. De aproape un an mă agasaţi cu lipsa voastră de înţelegere. Am un prieten, care se întâmplă să nu fie aici şi pe care îl văd doar în vacanţe.
- De multe ori m-am întrebat dacă prietenul tău există cu adevărat şi dacă nu cumva…
Vorbele mi-au fost curmate brusc de intrarea profesorului, dar şi de curentul stârnit de deschiderea uşii, care parcă mi-a înfipt un ac de seringă direct în rădăcina dureroasă a măselei. De data aceasta grimasa a fost mai mult decât evidentă:
- Dacă nu-mi spui ce ai, promit că mă mut, mi-a şoptit printre dinţi Diana.
- Ma doare groaznic o măsea. Cred că e cea de minte.
- Sau cea de lipsă de minte! De ce nu mergi la dentist?
- Simplu! O recunosc cu mâna pe inimă. Mi-e frică!
- Dacă doriţi să vă continuaţi dialogul romantic, poftiţi afară, ne-a retezat-o scurt profesorul.
La început am crezut că glumeşte. Toată lumea tăcea siderată şi ne privea. Profesorul, un bătrân căruia îi ieşeau fire de păr cenuşii şi groase din nas şi urechi stătea cu mână întinsă spre uşă. N-am avut ce face şi ne-am ridicat. Trecând printre rânduri citeam pe feţele colegilor satisfacţia sau invidia. Îmi făceau semne cu ochiul sau cu degetul gros ridicat în sus, ceva de genul “bine gândit”. N-aş dori nimănui să fie străpuns de o asemenea privire precum cea a Dianei din momentul în care am închis uşa după ce, galant, o lăsasem pe ea să iasă prima din sala de clasă.
- În viaţa mea nu am fost dată afară de la vreun curs sau seminar.
- Îmi pare… şi cuvintele mi s-au oprit în gât din cauza unui nou junghi la măsea. Deja eram sigur că mi se va umfla falca. Măcar de s-ar fi întâmplat mai repede, pentru că ştiam că după aceea nu mai doare.
- Gata! Dacă tot ne-a dat afară, te duc la stomatolog.
- În nici un caz! În curând mă va lăsa! M-a tras curentul, ieri, în maşină. Dacă se umflă, nici dentistul nu are ce să-mi facă.
- Ai cuvântul meu că dacă nu mergi la dentist te consider cel mai laş om!
- Nu pot! Indiferent ce s-ar întâmpla, nu merg la dentist. M-aş duce dacă aş şti că m-ar anestezia total. Aş dormi şi când m-aş trezi problemele ar fi rezolvate.
- Ţii minte când te-am refuzat ultima dată. Când m-ai invitat la căbănuţa ta de pe deal. Dacă mergi la dentist acum, promit că vin sâmbătă, dacă e vreme bună, cu tine la cabană.
Pentru moment îmi trecuse şi durerea. În mintea mea se derulau cu repeziciune diferite scenarii. Eu şi Diana, o zi întreagă, singuri la cabana alor mei. Era incredibil. Poate va accepta şi să facem câteva poze. Aşa voi avea dovada pe care să o arăt celorlalţi, care altfel nu m-ar fi crezut. Dar nu-mi trebuie mie să le arăt lor nimic! O să stau o zi cu Diana. O să-i fac grătare. Oare ce fel de carne preferă. Cred că de vită. O să bem un vin rece, deci să nu uit să pun sticla de dimineaţa în fântână. O să… Reveria mi-a fost curmată brusc de un nou junghi, de data asta foarte crunt. Aproape gemând de durere i-am spus:
- Hai să mergem!

Diana m-a dus la doctorul care se îngrijea de dantura ei perfectă. Speram să fie coadă. În sala de aşteptare nu era nimeni. Doar din cabinet se auzea zgomotul infernal al frezei dentare şi scâncetul unui copil. După nici zece minute copilul a ieşit ţinut de mână de mama sa. Avea faţa plânsă, dar şi satisfăcută, uşurată de durerea care-l adusese acolo. Am rugat-o pe Diana să intre cu mine, lucru care l-a făcut cu o plăcere considerată de mine de-a dreptul perversă.
Aşa cum bănuiam, doctorul nu mi-a putut face mare lucru. Doar mi-a desfundat canalul măselei, ucigând în faşă abcesul care era pe cale să se instaleze. După nici cinci minute, durerea îmi dispăruse şi părăseam cabinetul doctorului cu promisiunea fermă că voi reveni peste două zile pentru tratarea şi plombarea măselei. Păşind afară din cabinet, cred că faţa mea afişa nespusă satsfacţie. O dată, măseaua nu mă mai durea. Apoi, până sâmbătă nu mai era decât o zi, o nenorocită de vineri, zi în care nu aveam nici un seminar. Deja mă rugam la Dumnezeu să fie vreme frumoasă sâmbătă şi să nu aibă ai mei ceva invitaţi la cabană, să pot fi doar eu singur cu Diana. De la doctor am plecat cu Diana la cafeneaua de lângă şcoală. Eu, cum nu beau cafea, mi-am comandat o vodcă în ciuda orei matinale, pentru a dezinfecta mai bine locul unde lucrase dentistul, dar şi pentru a sărbători ceea ce deja consideram o victorie deosebită, sâmbăta ce urma să vină. Tresălta inima de plăcere în mine gândindu-mă la feţele lungi şi consternate pe care le vor face colegii când le voi povesti ce şansă a dat peste mine. Probabil că există un Dumnezeu, care a transformat pentru mine acea zi de joi mohorâtă în cea mai luminoasă zi pe care mi-o puteam imagina. Mă felicitam că tot amânasem mersul la dentist.

A doua zi eram deja convins că există un Dumnezeu. Soarele m-a trezit pe la şase dimineaţa, pentru că uitasem să trag jaluzelele. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să dau drumul la radioul cu ceas de pe noptieră. Pentru week-end vremea se anunţa caniculară. Era foarte bine pentru că la cabană, care era situată în liziera pădurii de pe deal, temperatura era mai mică cu 5-6 grade decât în oraş. Vineri m-am dus doar la primul curs, pentru a primi o nouă confirmare din partea Dianei că ne vom petrece sâmbăta împreună. Am încercat marea cu degetul propunându-i să rămânem la cabană până duminică, dar mi-a retezt-o scurt:
- Ştii că nu voi accepta. De când am venit în acest oraş nu am dormit niciodată altundeva decât la gazda mea, care se întâmplă a-i fi mătuşă lui Andrei, prietenul meu. Şi aşa este prea mult ce voi face, dar promisiunea e promisiune!
Cu confimarea primită, am plecat de la şcoală după ce am stabilit că o voi lua a doua zi din faţa blocului unde locuia, în jur de ora 12. Eu vroiam să plecăm pe la 8, să avem cât mai mult timp de petrecut împreună, dar Diana mi-a precizat că sâmbăta doarme mai mult. Bine şi aşa!
(Va urma)

Scris de Lucian Stanciu