Nu vreau sa fiu Dumnezeu! (I)

Durerea de măsele m-a apucat de cu bună dimineaţă. Îmi venea să dau cu capul de pereţi, să muşc bara din spatele blocului, pe lângă care treceam de câte ori mergeam la şcoală şi pe care azi dimineaţă un bătrân vecin îşi bătea covorul vechi. Nu-mi puteam imagina de unde vine durerea. Mai precis nu ştiam dacă mă prinsese curentul ieri pentru că am condus maşina cu toate geamurile deschise sau pentru că, de câte ori nu mă durea vreo măsea, uitam că există pe lume dentişti? Cert este că se prefigura o zi la fel de cumplită precum vremea câinoasă de afară, atât de nepotrivită pentru luna mai.
La facultate urma să am trei seminarii, dealtfel ultimele dinaintea sesiunii de final de an. După aceea urma chinul, mai mare decât durerea mea de măsea, în iunie, când trebuia să intru în focul licenţei.

Un singur lucru bun ştiam că se va întâmpla cu siguranţă. La şcoală urma să o văd din nou pe Diana. Ea era singurul motiv pentru care grupa mea avea procentajul cel mai mic la absenţe. De când venise prin transfer la noi la facultate, aproape toată grupa – mai puţin celelalte trei colege, dar cine ştie? – se îndrăgostise de ea. Apariţia ei diafană, zveltă, cu corp de fecioară căreia parcă de abia i se dezvolatseră sânii, dar totodată parcă lucrat zi de zi pe modernele aparate de fitness, cu părul blond curgând lin până peste umeri, cu ochii de un albastru pur, parcă împrumutat din seninul cerului şi cu ochelarii cu ramă fină care-i dădeau un aer de copil cult şi oarecum bosumflat, băgase în boală toţi colegii, nu numai pe cei din grupă. Când a fost văzută ieşind prima dată din biroul prorectorului, doi boboci din anul I au dat alarma. De abia apoi s-a aflat că vrea să se transfere la noi la facultate din considerente ecologiste, dat fiind că în micul nostru oraş de provincie fiinţa cea mai viguroasă filială a singurei universităţi de profil din ţară. Din acel moment au început să se dezlănţuie pasiunile şi speranţele. Fără excepţie, toţi băieţii din facultate doreau cu disperare să-i fie aproape. La aceştia trebuie adăugaţi şi restul reprezentanţilor sexului tare de prin oraş. Surprinzător, la aproape un an de la transferul ei, nimeni nu se putea lăuda cu vreo izbândă. Cel mult cu reuşita unei discuţii mai prelungite la un pahar de suc. În rest, eşecuri răsunătoare, chiar şi a celor mai recunoscuţi masculi feroci, precum Dan, care conduce un BMW decapotabil, un Mercedes SLK şi un jeep şi umblă puţin aplecat din cauză greutăţii lanţului de aur de la gât. Cei mai insistenţi au aflat şi motivul: prietenul ei, aflat undeva într-un oraş pe malul Atlanticului.
Oricum, eu eram unul dintre cei 10 preferaţi ai sorţii, care avuseseră şansa de a-i fi colegi de grupă. Din momentul când am aflat acest lucru, frecvenţa mea la şcoală a devenit 100%, lucru care l-a pus serios pe gânduri pe tata, care ducea deja dorul scrisorilor de avertisment care veneau cu regularitate de la şcoală. Chiar mă suspecta că am vreun blat cu cineva de pe la secretariat din moment ce nu mai am absenţe.

De parcă durerea de măsea nu era de ajuns, când să pornesc maşina am constatat cu surprindere că nu mai am baterie, pentru că lăsăsem farurile aprinse seara când venisem cam făcut de la clubul unde mergeam cu prietenii. Ca în fiecare seară, Diana fusese subeictul cel mai vârtos discutat. Un lucru era cert, dacă s-ar fi alcătuit un clasament al celor mai îndrăgostiţi de Diana, eu eram în top. Colegii şi prietenii chiar făceau mişto de mine şi de ziua mea îmi făcuseră cadou un poster imens cu Diana, surprinsă de un coleg maniac al fotografiilor făcute la ştrand, cu sânii goi, şi mărită la mărimea naturală la cel mai performant copiator color din oraş. Am apreciat totuşi gestul, pentru că ştiam că o astfel de mărire costă serios. Posterul, evident, l-am afişat în camera mea şi din acel moment şi tata şi fratele meu aveau foarte des motive să mă viziteze în mica mea intimitate oferită de una dintre cele trei camere ale apartamentului pe care îl aveau ai mei. Când veneau musafiri acasă, camera mea era punctul de atracţie al turului de vizitare.

Cum maşina nu a pornit – împinsul era exclus în astfel de cazuri pentru că am cutie de viteze hidramată – am pornit pe jos spre facultate. Oricum nu era departe şi mersul cu maşina era mai mult un moft sau o posibilitate de a o conduce pe Diana acasă. Şi tocmai azi, când ploua în halul acesta şi bătea un vânt de noiembrie, deci aş fi avut şanse să-i ofer o cale mai comodă de a ajunge acasă după ore, bătrânul meu Mercedes mă lăsase baltă. Ca pedeapsă m-am hotărât să amân cumpărarea garniturii de la capacul culbutor, pentru care oricum nu aveam bani suficienţi.
Vântul mi-a demostrat că niciodată nu poţi stabili că mai tare de atât nu te poate durea o măsea. Dacă la ieşirea din scara blocului îmi venea să muşca bara pe care se bat covoarele, după câţiva paşi mi-aş fi dorit să fiu excavator şi să muşc asfaltul ud. Până la urmă am ajuns la şcoală, trecând pe lângă cabinetul unui dentist pe care l-am sfidat din nou necălcându-i pragul. După cât de prost începuse ziua, mai lipsea să nu vină Diana. Acest lucru se mai întâmplase de două ori şi, după prima pauză la seminar, nu mai rămăseseră decât Dana, Adina şi Andreea, alături de Gigi, care declarase la începutul anului I că va lipsi de la cursuri sau seminarii numai în situaţia în care va fi bolnav şi netransportabil. Seminariile erau deosebit de importante pentru că eram în sală doar 14 persoane, dintre care trei fete. Şansele să prinzi un loc în bancă lângă Diana creşteau considerabil faţă de cursuri, unde eram în sală cca 100 de studenţi.
Ca o răsplată la suferinţa pe care o duceam pe picioare de mai bine de trei ceasuri, am reuşit să mă aşez lângă Diana. De-acum înainte, timp de două ore, excluzând pauza, o aveam pe Diana doar pentru mine, pentru că în cealaltă parte stătea Andreea.
(Va urma)

Scris de Lucian Stanciu